Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Balul uimirilor

        Andrea Hedeș

„Douter de tout ou tout croire, ce sont deux solutions egalement comodes, qui, l’une et l’autre, nous dispensent de reflechir”... spunea undeva Henri Poincaré. Să fie o soluţie aceea propusă de însuşi Platon? „În mirare (to thaumasein) stă adevărul” (Theetet, 155d).


„(...) uimirea poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Ea poate fi mirarea că un lucru s-a făcut sau este altfel decât credeam, poate fi uimire faţă de un peisaj nebănuit de frumos sau de un tablou redând înţelesuri îndeobşte ascunse şi pe care privitorul le descoperă. Dar mai este şi o formă superioară de uimire (...), aceea când descoperi că eşti o parte din Cosmos, un fir de nisip în raport cu întregul pământ, ca să întrebuinţăm o comparaţie ce nu cuprinde nici a miliarda parte din proporţia noastră faţă de univers. Uimirea este o trăire care, pe cale de meditaţie, îţi dezvăluie un colţ din imensitatea şi complexitatea Cosmosului în raport cu micimea noastră, şi totuşi având noi înşine complexitatea ce ne caracterizează fiinţa din multiple puncte de vedere.” Şi totuşi, „uimirea nu se teoretizează” (Vasile Lovinescu). Ea se înveşmântă în vers: „Râul uitării, revărsat în lume,/ Nerăbdător îşi desfăşoară şalul,/ Ca să vestească-n neastâmpăr balul/ Uimirilor pierdute-n tandre brume” (Vreau să-mi arunc silabele). Uimi­rea se înveşmântă în vers, dar nu în orice vers, ci „în această lucrare lirică de alteţă” ( A.I. Brumaru) care este sonetul. De ce sonetul? Pentru că „sunt în mine şi ritmul şi măsura şi muzica şi impunerea şi libertatea”. Pentru că „în bob mai cred, în veghea lui sublimă,/ În şoimul treaz ce-a săgetat sorocul,/ În braţul ferm ce îndârjeşte focul/ Şi în nobleţea graiului prin rimă”. Pentru că toate acestea nu pu­teau fi adunate decât sub pecetea lui 7, „şapte cărţi de sonete în şapte ani consecutivi”, „întrucât cifra şapte este şi semnul lumii complete, al creaţiei încheiate”... voia ce-a voit-o Adrian Munteanu.


7 este cel mai recent volum de sonete al poetului Adrian Munteanu, publicat de Editura Arania, 2011, Braşov. „Acest şapte magic, cel ce corespunde celor şapte trepte ale desăvârşirii şi este imaginea şi împlinirea unui răstimp”, după cum precizează autorul. Versurile adunate în acest volum nu îmbracă, pur şi simplu, haina preţioasă, măiestrit lucrată a sonetului, miezul lor este unul sălaş al naşterii tainelor blânde: elegii, meditaţii, incantaţii, acuarele diafane, oglinzi magice redobândind chipul originar al lumii, tuşe decise ori plutire în paşi de vals, ele recompun, din cioburile prezentului orb, surd şi mut, nobleţea uimirii, copilăria lumii şi a primelor întrebări: timpul şi vremuirea, psalmul şi cuvântul, iubirea şi moartea. „Nobleţea graiului prin rimă” poate fi asemuită poate doar solitarei, trudnicei, migăloasei arte numite gliptică. „Gliptica este una din artele antice de imortalizare prin scobire pe oase, roci, cochilii, pietre nobile a unor motive geometrice sau figurative cu caracter simbolic, a unor evenimente sau stări afective.” Este vorba de „meşteşugul de gravare în adâncime şi mai târziu în relief a pietrelor cu duritate mică, medie şi mare în scopuri sigilografice ori de obţinere a podoabelor” (Wikipedia). Astfel, temele majore ale poeziei universale şi ale poeziei lui Adrian Munteanu sunt lucrate după regulile acestei arte „a minuţiei şi răbdării” (Mihai Gramatopol), sub formă de camee, de sigiliu, de monedă (da, sonetul ca monedă de schimb pentru suflet, pentru suflu, pentru suav). „S-a spus, pe bună dreptate, că pentru gravarea unei camee era necesar tot atât timp cât cerea înălţarea unei catedrale” (Mihai Gramatopol). Cameele realizate de Adrian Munteanu, lucrate în cercul magic al lui şapte, scot în relief straturile diferit nuanţate ale ideii ce caută să se nască, să ia corp de cuvânt, ale cuvântului întrupat în vers, ale cuvântului cântec şi descântec, care alină şi dezleagă, care făptuieşte: „Particulă-n oceanul de cuvinte,/ Cât mi-aş dori să le găsesc măsura,/ Să dau consoane-n praf stelar de-a dura (...),  Mă dor cuvinte sângerând sub frun­te./ Le simt suflarea înecată-n fard; Clădesc cetăţi din putrede cuvinte./ Silaba în mortarul gurii slute (...)/ Măcel de vorbe! Nu pot să ajute/ De glasul sterp să leg o rugăminte; La masa mea de scris un vers se zbate/ Să îşi urzească rostul şi făgaşul”; migălite în sidef de scoică, precum în sonetele de un erotism suav: „De-atunci ai păr de alge şi oceanul/ Îţi stă-n priviri ca-n el să mă înec. Pe gâtul tău am aşezat colanul// De patimi dulci. În juru-mi toate trec,/ Dar îţi mai sorb mirarea din limanul/ Ce a zidit un prag, să nu mai plec, Arde-ţi veştmântul de năvalnic jar,/ Să te zidesc curată-n temelie,/ Aceeaşi Ană, pe un nou altar; Vino iubito-n Elohim cu mine, (...)// Împreunări cu revărsări de lavă/ Ne-or birui suflarea şi ne-or ţine/ În miticul altar din lumi divine/ purtat solemn pe frunze de agavă”; ori în sticlă, gravând interogaţii fin-amare despre rost şi vremuire: „N-am înţeles cine mi-a scris venirea/ Nici cine sunt şi n-am ştiut s-ascult/ De se aude-n pieptul meu iubirea; Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat./ Totul revine, totul se întoarce./ Mi-e dat să pot din timp să mă abat?; Sub clopotul zidirilor rămase/ Se pierde urma mânjilor din stele”; în geme cu duritate mare, reliefând noi geografii ale psalmilor: „Când roşu vin va boteza belşugul/ Şi grâul tainei va domni senin,/ Averea mea din suflet sfarmă jugul// Poverilor ca-n veci să mă alin/ Cu mila Ta ce-aprinde-n jarişti rugul/ Amurgului, când voi dormi deplin; Să nu rămân în strâmba judecată/ Ce-o fac ades păcatului din noi!/ Când s-a întins pe chipuri ca o pa­tă,// Au năvălit poverile şuvoi/ Şi n-a mai fost răgaz pentru răsplată,/ Căci ne-am zvârlit uimirile-n noroi”. Sigiliul pe care şi-l lucrează Adrian Munteanu şi care devine pecete regală peste acest răstimp al sonetului este şoimul şi simbolul, esenţa lui, zborul: „şoimul treaz ce-a săgetat sorocul, gonit de şoimul vrerii din înalt, şoimul cu privirea gravă”... citus, altius, fortius.


Sonetele sub semnul lui 7, lucrate cu micile unelte de gravare, cu acţiune de percuţie, specifice solitarei arte, înmuiate din timp în timp în pulbere de diamant, au beneficiat mai apoi de răbdarea necesară obţinerii unei calităţi excepţionale a polisajului, măsură la fel de importantă şi trudnică precum gravarea, suprafaţa sonetelor fiind răbdător lustruită, ele revelând şi ocultând în acelaşi timp, „stăruinţe insolite”, cum le numeşte poetul, tălmăcind în scris de „aripi albe tot ce nu se spune”.


„Izgonitor de vorbe voi rămâne,/ Să nu alunge zbor de rândunică (...)// Dau la o parte lestul din rostirea/ Scuipată-n geamăt depărtat de-azur./ Lovesc în miezul lui spărgând zidirea// Şi mii de cioburi se desfac în jur./ Ce a rămas în mine e uimirea,/ Un cuget simplu, roditor şi pur.”

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul