Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia ca religie a trupului

        Ioan Groșan

Provincia literară are avantajele şi dezavantajele ei. Printre avantaje se numără şi acela că, departe de tumultul şi agitaţia Capitalei, de „bisericuţele” şi coteriile ei, scriitorul din provincie are, cel puţin prezumtiv, răgazul necesar de a se concentra în linişte asupra scrisului său, de a-şi decanta fără grabă talentul, de a medita nestresat asupra rosturilor sale şi ale lumii. Timpul în afara Bucureştiului pare încă să aibă mai multă răbdare cu oamenii, metabolismul creaţiei – vai, uneori atât de grăbit în buimaca noastră Capitală! – este aici mai aşezat, mai potolit şi, nu o dată, chiar mai profund. În plus – fapt remarcat nu numai de mine –, în provincie oamenii (y compris scriitorii) se uită mult mai mult spre cer decât cei care locuiesc sau numai trec pe Calea Victoriei. E o altfel de curgere, liniştită, mai fertilă, a existenţei şi nu e de mirare că mulţi prozatori, poeţi, dramaturgi, critici, traducători, toţi împământeniţi, unii de două-trei generaţii, în Bucureşti, atunci când vor să scrie, evadează din „micul Paris”.


Asta, pe de o parte. Pe de alta, în anumite, numeroase privinţe, provincia literară e net dezavantajată faţă de „Centru”. Aici, la „Centru”, se fac şi se desfac gloriile scriitoriceşti, aici se împart premiile, aici sunt (mai bine zis au fost...) revistele de ecou major, posturile cu audienţă naţională ale televiziunilor, aici se dau finanţările pentru carte, aici e Ministerul kafkian al Culturii etc., etc. Aici e – cum se zice – „bătaia peştelui”. În actuala, catastrofala lipsă de difuzare a cărţilor şi revistelor, în lipsa unor informaţii direct de la sursă, o carte excelentă a unui scriitor din provincie se găseşte greu şi se impune şi mai greu; în asemenea cazuri, afli de existenţa ei mai mult datorită unui fel de telefon fără fir şi fără GPS funcţionând printre confraţi decât datorită unui circuit firesc.


Un exemplu tipic pentru cele spuse mai sus este poetul Vasile Morar. Locuieşte pe malul drept al Someşului, într-un sat mic, Chelinţa, aparţinător oraşului Ulmeni, la graniţa dintre Sălaj şi Maramureş. Deşi a publicat până acum zece volume de versuri, ecoul numelui său nu are o suficientă şi binemeritată sonoritate în mediul de receptare literară bucureşteană, asta în ciuda faptului că unul din cei mai avizaţi şi harnici comentatori de poezie, Gheorghe Grigurcu, i-a făcut ultimului volum, Nu vă temeţi, apărut la Editura Transilvania în 2011, o elogioasă prefaţă.


Ca să încep cumva câteva minime consideraţii analitice, voi cita din volumul amintit mai sus (care, prin masivitatea lui – peste 1.000 de pagini! –, mă trimite cu gândul la impresionantul La Baad al lui Cezar Ivănescu) poemul Lumina: „Un glas atotputernic şi s-a făcut lumină/ de peste ape orele nopţii se scurgeau/ şi de atuncea toate câte aveau să vină/ dinspre geneză clipa mereu o măsurau//. Pe apa răstignită nimic nu-şi puse gura/ nici nu-şi spălase faţa sau tălpile de drum/ duhul, era-nceputul, a cerului aură/ se limpezea-n adâncul de ceaţă şi de fum// Fără de margini, susă, curgea lumina lină/ nici lucruri, nici fiinţă, nimic n-avea contur/ într-o vâltoare sfântă, până la margini plină// Deasupra întunericul nemărginit şi pur/ lumină, întuneric, fiindu-şi căpătâi/ şi Dumnezeu vroit-a. A fost ziua dintâi”. Se observă imediat că, aşa cum proza rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se trăgea din „mantaua” lui Gogol, poezia lui Vasile Morar se trage, aici, din veşmântul sacerdotal al lui Ioan Alexandru. Dar nu se rămâne aici. Pentru că divinizarea lirică pe care autorul feluritelor „Imne” o aduce cerului şi reflexiei sale pământeşti, la Vasile Morar, este treptat – cum să zic? – „sabordată” de aspectele mai telurice ale vieţii, unde sacrul se transformă în profan, unde chefurile se-ntind într-o biserică părăsită de sfinţi (Petrecerea, Sfinţii din icoane), unde pentru un marquezian înger căzut nu se găseşte în spital sânge (Înger rănit) şi unde nici crucea nu mai poate fi ridicată pentru răstignire (Crucea răsturnată). E tulburător felul cum Vasile Morar preia motive biblice şi le regăseşte, cu semn schimbat, în spaţiul natal, în istoria de azi.


Să nu ne înşele forma „tradiţională” a poemelor lui, cu rimă, ritm, cu structuri apropiate sonetului, căci temele sale sunt aceleaşi ale marii poezii dintotdeauna: singurătate, căutare a absolutului, iubire, moarte. Nu puţine din versurile sale, prin imaginile de o tulburătoare prospeţime, îmi aduc aminte de primele poeme ale lui Mircea Dinescu cel Tânăr: „Atâtea întrebări, nici un răspuns/ doar pasărea ce trece ca o cruce/ în care nimeni n-a bătut un cui/ şi nu veghează nici într-o răscruce”.


O sensibilă schimbare de ton şi de registru liric se simte în volumul al doilea al acestei ample culegeri poetice. Pare că autorul, asemenea unui Arghezi dezamăgit, nu mai caută Absolutul, Divinitatea, ci trece decis dinspre celest spre pământesc, mai precis spre propriul trup, sub semnul versului blagian: „Numai pe tine te am, trecătorul meu trup”. Însă trecerea nu se face brusc, ci lin şi tot prin filtrul metaforei biblice: „Mă-ntreb: de când atârn eu pe această cruce/ de m-ar da jos oare-ncotro m-aş duce/ dar cine să mă dea?” (Cu crucea). Este, de fapt, în acest al doilea volum, o splendidă poezie ca religie a trupului, cu puţine echivalenţe în lirica românească: „Eu voi fi împins din trupul meu afară/ alt trup va ocupa trupul rămas/ şi toate se îm­ping cum face timpul/ cel nenăscut pe cel prezent, în ceas” (Trecerea).


Răbdător, însingurat şi tenace, Vasile Morar îşi continuă drumul său în poezia română. Un drum cu totul singular.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul