Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumea unei vârste, vârsta unei lumi

        Ana Dobre

Intitulat iniţial Vieţi egale cu zero, noul roman al lui Ştefan Mitroi, Vieţi greşite, are o accentuată dimensiune polemică. Epicul alunecă spre eseistică pentru a spune o poveste personală. Eul narator şi eul personal, altfel spus, naratorul Ştefan Mitroi şi autorul Ştefan Mitroi, apar ca feţe ale aceleiaşi instanţe naratoriale. Graniţa dintre ficţiune şi non-ficţiune se deplasează permanent şi din această deplasare de linii se naşte tensiunea ideilor puse în dialog într-o viziune tulburătoare asupra prezentului. Pare, de multe ori, povestea omului Ştefan Mitroi; dar este, de fapt, despre transcenderea faptului banal de existenţă care a Poezia ca religie a trupului Poezia ca religie a trupului Poezia ca religie a trupului­cede spre sens, spre semnificaţie. În acest fel se constituie viziunea artistică asupra lumii, asupra propriei lumi. E o perspectivă voltairiană, amar ironică, în care se intersectează mai ales autoironia, maliţia şi, nu de puţine ori, sarcasmul, dar niciodată cinismul.


Dincolo de poveste, istorie şi fabulă, récit  şi discours, subzistă un roman politic. Naratorul nu este doar un observator detaşat şi supratemporal, ci un martor dramatizat. Relaţia dintre personalitate şi mase aplicabilă altădată la naţiune, e tratată globalist. Problema supra­populării planetei, laitmotiv tragic al romanului – cele şapte miliarde care îngrijorează Puterea, este o problemă a tuturor, a umanităţii în genere. Ca unul dintre cei şapte miliarde, scriitorul optează pentru viaţă, pentru valorile care au condus umanitatea în mersul ei prin timp şi polemizează cu toţi cei care ar susţine contrariul. Controversata teorie a lui Malthus, reală în cinismul ei, revine în actualitate în /prin afirmaţia Prinţului Philip, conform căreia s-ar dori, dacă ar exista viaţă viitoare, un virus ucigaş, pentru eugenia planetei. În sistemul de relaţii dintre necesitate şi întâmplare, dintre raţiune şi intenţionalitate, dintre conştient şi inconştient, scriitorul, care se defineşte ca un umanist, vede palpitând viaţa. Cele şapte miliarde sunt şapte miliarde de iubiri, de visuri, de aspiraţii, de şanse la viaţă. Rinocerizarea umanităţii creează colapsul şi produce absurdul. Este aceasta puterea întunericului. Să privim viaţa ca viaţă, ca dar divin, aşadar, şi să credem că există un sens al înaintării noastre prin timp.


În ipostaza de îndrumător al celor zece studenţi jurnalişti, naratorul transmite, simbolic, un mesaj umanist, concretizat, ulterior, în scrisoarea-manifest a tinerilor. E un mod de a sugera, optimist, încrederea în capacitatea de regenerare a umanităţii, în posibilitatea ieşirii din labirint, optând, invariabil, pentru lumină, pentru speranţă. Astfel, cele două metafore laitmotiv, lumina şi întunericul, îşi revelează sensurile şi susţin filozofia umanistă a scriitorului circumscrisă viziunii sale artistice.


Punându-se în centrul scriiturii, naratorul Ştefan Mitroi se confesează cu o liminară sinceritate, dus de voluptatea recunoaşterii în avatarurile celuilalt a propriilor căutări, a descoperirii propriei existenţe în pliurile ascunse ale realităţii înşelătoare şi iluzorii. Povestind, el retrăieşte şi, retrăind, aduce în prim-planul conştiinţei nu numai faptele, dar, mai ales, revelaţia semnificaţiilor lor.


Cele două părţi ale romanului, Viteza întunericului şi Noe, cu răsfrângerile simbolice implicite, transferă banalul în mitic şi dau experienţei personale valoarea unui model exemplar. Este povestea unei victorii şi a unui eşec. Omul străbate întunericul propriului labirint, populându-l cu luminile şi sensurile sale, aducând, astfel, în lume propriile valori, din reperele cărora se poate construi o lume, lumea semnelor sale. Traversând şi depăşind probele iniţiatice, el îşi poate scrie destinul. Întunericul şi lumina sunt metaforele non-creaţiei şi ale creaţiei, semnul absenţei şi/sau al prezenţei lui Dumnezeu. Artistul este, la modul romantic, un demiurg care reia zilnic, conform mitului eternei reîntoarceri, ca un Sisif sui-generis, construcţia lumii. Virtualitatea lumii celei concrete şi a celei ficţionale derivă din caracterul de maya, de iluzie.
 
Omul, „mică fabrică de întuneric”, îşi are locul său în lume şi în timp. Dar în fiecare eu supravieţuiesc mai multe euri; în Ştefan Mitroi supravieţuiesc toţi acei Ştefani Mitroi care l-au precedat în etape diferite pe axa temporală, în momente diferite ale confruntării directe sau indirecte cu lumea, cu sine, cu ceilalţi. Conform lui S. Freud, etajele conştiinţei – eul, sinele şi supraeul – comunică şi nu comunică între ele. Dar reflexele hotărârilor conştiente sau inconştiente, transpar mereu la suprafaţa actelor noastre. Naratorul poate face o „cură de jurasic”, în spaţiu şi în timp, coborând în profunzimile fiinţei sale, acolo unde amintirile, lumea prin care a trecut, culorile naturii în rotaţia anotimpurilor, efigiile părinţilor, propriile răsfrângeri în oglinda timpului îşi aşteaptă demiurgul pentru a le revela înţelesurile. Calea cea tainică duce în interior, în interiorul fiinţei proprii. Ceea ce dă sens acestei călătorii implozive este efortul de a le înscrie în timp, de a le da durabilitate şi de a le salva de „puterea întunericului”, de a se salva. În acest fel, el, naratorul, este un Noe care salvează pe corabia lui de hârtie, de semne, aceas­tă lume care este universul său şi este, la rândul său, salvat de teroarea necruţă­toare a trecerii ireversibile şi ineluctabile a timpului.


Momentul exemplar al începutului aventurii spirituale, un punct zero al existenţei, care poate reconsidera o existenţă sisifică, este un eveniment biografic real al scriitorului Ştefan Mitroi: primirea, în 2010, a Premiului Naţional pentru Proză al Academiei Române. Acest moment are rolul madlenei naratorului Marcel, declanşează confesiunea. Numai că naratorul Ştefan Mitroi nu pleacă în căutarea timpului pierdut pentru a-l recupera în spaţiul etern al artei, ci în căutarea eului pierdut pentru a-l recupera în spaţiul propriei mitologii. Într-un moment fast al existenţei, el face o radiografie, în timpul personal, a victoriilor şi a eşecurilor. Perspectiva se relativizează mereu, căci unghiul de vedere al lui Ştefan Mitroi nu coincide aproape niciodată cu unghiul de receptare al celuilalt. Ironia şi autoironia, mai ales, au amărăciunea lor. Gustul victoriei, trăit într-o solitudine aproape absolută, este foarte aproape de gustul de nisip al eşecului. Teoria hegeliană a recunoaşterii îşi evidenţiază adevărul profund uman. În ciuda infinităţii eurilor din propria fiinţă, victoria neîmpărtăşită cu ceilalţi, nerecunoscută sau bagatelizată de ceilalţi, lasă acest sentiment apăsător al singurătăţii.


Dimensiunea meditativă, eseistică a romanului îl situează pe narator în lume şi în propria lume, în lumea cea aievea şi în lumea imaginarului. Deşi nu şi-a propus să scrie sau să descrie lumea în care trăieşte, Ştefan Mitroi ne oferă o imagine a acestei lumi în evaluare proprie. El observă, radiografiază, filmează secvenţe reprezentative şi meditează asupra lor. Relaţia dintre om şi timp, de exemplu, apare ca relaţie între indivizi aparţinând unor generaţii diferite. Nu ne alegem nici timpul, nici locul în care să ne naştem, dar dăm prin viaţa noastră măsura acestui timp şi putem transforma în topos, loc unic în lume, locul în care am privit pentru prima oară lumea. „Vieţile greşite” pot fi greşite doar dintr-o perspectivă cinică.


Ieşind din cercurile concentrice ale unei realităţi care îngrădeşte fiinţa, naratorul Ştefan Mitroi ia în stăpânire alte spaţii. Un loc privilegiat, pentru un om al câmpiei, este muntele, spaţiu sacru al regăsirii de sine. Toposuri confiscate într-o mitologie superficială şi comercială, precum Castelul Bran, îşi regăsesc semnificaţiile autentice care le-au consacrat în mentalul colectiv. În acest spaţiu mitizat de literatură şi de propria tendinţă de mitologizare, personajele se resemantizează. Atemporala Antigona, femeia fără trecut care trăieşte în viitor, plăsmuire arhetipală fără legături concrete cu timpul, personaj de tragedie în viziunea lui Sofocle, eroina care se sacrifică pentru ca tradiţia să fie respectată şi să supravieţuiască, a devenit reala Antigona, sculptoriţă, ancorată în timpul său. Asumân­du-şi mitul şi delimitându-se de el, cu ironie şi autoironie, ea se declară „antiorice”. Po­veştile fiinţei au atemporalitatea lor, secvenţe într-un tipar arhetipal prin care transcend clipa, eliberându-se de concret. E un mod de a sugera că realitatea există şi nu există, în acelaşi timp, că subiectul interogativ creează permanent lumea.


Scriitorul nu încremeneşte în lumea pe care o creează. El construieşte prin cuvânt şi zideşte lumea fantasmelor sale, redescoperindu-se de fiecare dată în infinitatea ipostazelor fiinţei proprii. Evenimentele consecutive în derularea lor obiectivă capătă simultaneitatea mitică a receptării subiective şi supratemporale. Cu fiecare roman pe care îl scrie, Ştefan Mitroi (re)descoperă teritorii noi ale personalităţii sale creatoare. Adoptând perspectiva eseistică, meditativă şi interogativă, el nu a abandonat sau uitat funcţia mitică a povestirii. Acum el nu mai descrie povestind lumea exterioară fiinţei sale, ci scrie narând poveştile trupului. Este un mod de a depăşi clipa şi de a accede în durata fiinţei, de a capta esenţele dintre faldurile aparenţei, de a pune în dialog epic marile probleme existenţiale ale contemporaneităţii, de a se încadra în lume.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul