Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Critica de vocație... asesorală

        Radu Voinescu

Poet cu un diapazon liric interesant, atras de magia lumii mediteraneene, meşter în lucrul cu vocabule uitate sau rarisime, atins, însă, de o preţiozitate care poate face ca poezia lui să nu fie privită la adevărata valoare, istoric literar redutabil, în măsură să desprăfoşeze subiecte ce păreau clasate sau să lumineze unghiuri aflate în penumbra cercetării de decenii întregi (în acest sens, rubrica pe care o ţine de o bună bucată de vreme în Cafeneaua literară fiind, cred eu, unul dintre punctele tari ale revistei), Ştefan Ion Ghilimescu este şi un critic de întâmpinare perspicace, atent la evoluţia fenomenului literar actual. Propunerile sale de lectură nu merg spre vedetele momentului, nu se raliază curentelor de opinie ce durează nu mai mult de un sezon sau două pentru a susţine ceea ce maşinăria mediatică ar dori să impună, ci urmează propriile păreri, născute din interesul pentru integralitatea fenomenului literar. La un nivel mai general, cum singur declară, împărtăşeşte concepţia regretatului Laurenţiu Ulici, sedus de ceea ce numea el „totalitarismul” dicţionarelor franceze, unde se cataloghează totul, nerămânând nimic neinventariat din creaţia unui autor.


Citind rescriind. Lecturi şi interpretări critice (Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012), este o ilustrare a acestei profesiuni de credinţă, întărită de autor într-un pasaj ce deschide un comentariu la unul dintre volumele de versuri asupra cărora se apleacă: „Persoană cu responsabilităţi civice asesorale, cel puţin presupuse în domeniul său de competenţă, agent de influenţă şi echilibru în viaţa literară, invertitor adesea de confecţii textuale, pe masa criticului poposesc în fiecare zi sumedenie de producte tipografice, mai mult sau mai puţin literare... Cunosc destui colegi care, excedaţi de abundenţa ofertei, după o cercetare sumar-rutinieră, hotărăsc fără nici un complex să le expedieze la coş ori, în cel mai bun caz, să le stivuiască pe câte un colţ de birou, unde, incomodând tot mai evident, într-o zi, mormanul de cărţulii devine obiect de ecarisaj... Sunt puţini între noi cei care le rezervă programatic un raft în biblioteca personală, tot mai neîncăpătoare...”.


Programul criticului Ştefan Ion Ghilimescu este, prin urmare, acela de a nu exclude de la discuţia asupra producţiei editoriale literare autorii care nu au deja o carte de vizită, ori care nu vin cu „recomandări” din partea presei, bine dirijată de agenţii de PR sau de mulţi alţi vectori de „comunicare”. Subscriu la această etică a criticii, dacă o pot numi aşa, şi mi se pare că între multe lucruri demne de apreciat la Ştefan Ion Ghilimescu – ca şi la Horia Gârbea, de altfel, care manifestă aceleaşi preocupări sistematice, în rubrica sa din Luceafărul de dimineaţă – unul este acela de a se opri asupra cărţilor ce sunt lăsate de obicei deoparte de alţi practicanţi ai exerciţiului critic.


Mi se pare, de asemenea, de admirat, dincolo de respectul faţă de literatură, pe care îl probează o astfel de atitudine, şi onestitatea cu care se pronunţă asupra celorlalţi critici. Altcineva ar spune, poate: „critica noastră întoarce cu totul spatele unei astfel de producţii lipsite de premisele vizibile ale receptării entuziaste”. Criticul de probitate care reuneşte în Citind rescriind o sumă importantă de astfel de cronici se pronunţă, însă, în termeni de „sunt puţini între noi cei care...”, respectând, prin aceasta, adevărul „istoric”, să-i zicem, şi nu încercând să se pună pe sine într-o lumină favorabilă din perspectiva su­biectului pe care îl atacă, veştejindu-şi otova colegii de breaslă, cum, din păcate, se procedează prea adesea.


Volumul, substanţial ca număr de pagini, cuprinde două secţiuni, una dedicată poeziei, cealaltă, prozei. Cronicile de carte se referă atât la nume consacrate (Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Mircea Bârsilă, Virgil Dia­conu, Nicolae Tzone, Răzvan Ţupa, Sto­ian G. Bogdan – la poezie, Mircea Cărtă­res­cu, Alexandru George, Mircea Horia Simio­nescu, Ion Lazu, Horia Gârbea, Dumitru Ungureanu, Radu Aldulescu, Norman Manea – la proză), cât şi la debutanţi sau semnături mai puţin cunoscute sau mai puţin vehiculate (poeţi precum Theodor Răpan, Livia Roşca, Liliana Rus, Coniţa Lena, Andreea Gluh, Mircea Dinu, Cristian Bedivan, Aurel Udeanu, Nicolae Neagu, Liviu Ofileanu, Cristina Onofre, Leonard Ancuţa ori prozatori ca Mih­nea Rudoiu, Camelian Popinaţiu, Liviu Alger, Ion Mărculescu, Laura Husti Răduleţ, Ion Coca şi alţii).


În felul acesta, tabloul diversităţii de valori şi de orientări din literatura română actuală se înfăţişează mai viu şi mai dinamic, mai credibil, fără a afecta judecata de valoare, în sensul că volumele neizbutite sunt amendate fără ezitare, dar, în acelaşi timp, nu fără a ţinti unele modificări de poziţionare în ierarhie a unor condeie. Aşa cum se întâmplă în cazul lui Nicolae Tzone, cu volumele sale spectaculoase grafic, la a căror justă apreciere criticul îndeamnă fără înconjur, volume între copertele cărora se află o poezie puternică, respinsă sau ignorată pe nedrept de mulţi dintre comentatori.


Ştefan Ion Ghilimescu îi încurajează, cu eleganţă şi generozitate, pe autorii care au ceva de spus, fără a ţine seama de prejudecăţile sau de entuziasmele altor confraţi, dar îşi exprimă răspicat opinia în privinţa acelora cuprinşi de vanitatea de a deveni celebri prin scris, cum este cazul celor care se descoperă la senectute (excepţiile nu sunt, fireşte, excluse): „Când le sună ceasul interior, cine ştie după ce socoteli ori logică endogenă!, cu o hărnicie neîntrecută, toţi dezabuzaţii lecturilor de plăcere şi ai însemnărilor jurnaliere mai mult sau mai puţin tăinuite, toţi neînţeleşii imutabili, toţi vicioşii proslăvniciei proprii [...] nu ezită, tardiv [...], să devoaleze imaginea crudă ori insolită a unui atelier creator grotesc, uneori scandalos şi spectaculos, de ce să n-o recunoaştem?...” Îi dau dreptate, numai că pasajele pe care le foloseşte pentru a ilustra interesul special pe care ar trebui să-l suscite romanele semnate Eus Platcu nu mi par defel convingătoare, ba dimpotrivă.


Pentru cine poate să treacă peste excesele de exprimare preţioasă ale criticului, cartea lui Ştefan Ion Ghilimescu, al cărei titlu se inspiră, după cum mărturiseşte autorul, dintr-o sintagmă a lui Julien Graq („En lisant en écrivant”), poate fi deosebit de utilă istoricului literar sau celor care caută să se informeze asupra literaturii noastre din ultimii şase-şapte ani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul