Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Postmodernism cu irizări bizantine

        Simona-Grazia Dima

Am început lectura ediţiei bilingve a ciclului sibian de poeme semnat de Dumitru Chioaru (Scene din oraşul-vitraliu/Scenes of the Stained-Glass City, trad. de Heathrow O’Hare, prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Vinea, 2010) cu excelenta prefaţă, care îl plasează pe autor într-un context european al evoluţiei gândirii şi artei. Profesorului Stoenescu i se pare relevantă asocierea acestui ciclu poematic cu tehnica monologului interior sau a fluxului conştiinţei, în des­cendenţa lui Lawrence Sterne şi a lui John Locke, care opun raţionalismului cartezian asociaţionismul ideilor. Să adăugăm un fapt onorant: prezentarea textelor ce compun vo­lumul de faţă a avut loc la Universitatea Statului Arizona din SUA, când s-a vizionat un CD-ROM cu imagini şi s-au audiat poemele în lectura autorului, dublat, în limba engleză, de irlandezul Bob Bals, pe un acompaniament de muzică de cameră, tocmai în 2007, anul când Sibiul devenise capitală culturală a Europei.


Cele 23 de texte ale ciclului sibian al lui Dumitru Chioaru constituie o autobiografie iniţiatică a poetului, care-şi aminteşte, cu bine temperată emoţie, etape şi toposuri definitorii pentru formarea sa ca intelectual şi om de litere. Sosit din patriarhalul sat Sângătin („peste oraşul furnicar se suprapune/ imaginea văii între păduri/ unde îţi răspunde numai cucul” – 19 octombrie 1957 Sângătin), a sesizat cu o percepţie proaspătă alura medievală a Sibiului şi s-a lăsat modelat de distincţia sa culturală. Prefaţatorul vorbeşte inspirat de „epifanii” şi „întâlniri spectrale”, ce i-au declanşat poetului „mecanismul conştiinţei de sine” (p. 13). Poemele evocă, într-adevăr, intersectări reale, fantastice, mentale sau pur imaginare, cu personalităţi precum Gh. Lazăr ori mentorii Cercului de la Sibiu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu şi Ştefan Aug. Doinaş, dar şi cu Emil Cioran ori un bătrân imaginar, recurent, care „coboară scările bibliotecii/ cu o carte în mână/ şi gânditor se-nchide într-o statuie” (Biblioteca Astra). Aleea Filosofilor, Muzeul Bruckenthal, Podul Minciunilor, Parcul Subarini, Valea Aurie, Cetatea Cisnădioarei, Turnul Sfatului, Piaţa Aurarilor, Scara Fingerling, Turnul Olarilor, Pasajul Scărilor sunt locuri cu încărcătură magică pentru poet, dintre care unele apar şi în fotografii de artă, inserate ca rafinată addenda la volum.


Şt. Stoenescu îi aduce în discuţie pe Montaigne, Nietzsche, Blaga, Matthew Arnold, remarcând şi încifrarea aluziilor poetului, faptul că discreţia sa de fond nu permite prea multe decriptări biografice, ci vizează, mai degrabă, comuniunea cu propriul sine. Lămurirea propriilor intuiţii tulburi este posibilă, în spirit blagian, prin cunoaşterea paradisiacă, prezentă în caracterul de fişă documentară al multor texte, dar mai ales prin cunoaşterea luciferică, de aflat în câteva poeme vizionare. Exemplificăm prin poemul Sala Thalia, unde, în chip de protest faţă de instaurarea comunismului, „se spune că ac­torii s-au retras de pe scenă/ cu torţe aprinse, printr-un tunel deschis/ sub cuşca sufleurului/ şi-n nopţile încremenite de iarnă se aud/ voci repetând o scenă de dragoste/ prin labirintul de tuneluri al Sibiului vechi/ în fulgerări de reflectoare subterane/ şi uruit de decoruri în schimbare” şi, dăruiţi unui joc subteran, clandestin, al sincerităţii artistice maxime, „întârzie s-apară-n premieră”, rămânând de-a pururi în virtual. Comunismul şi Evul Mediu sunt aduse fără complexe împreună pe scena poeziei, ceea ce induce un anume scepticism cu privire la derularea epocilor istorice, devoalate ca simple deco­ruri teatrale pe un imprevizibil Theatrum Mundi.


Deşi modernismul predomină, după cum relevă prefaţatorul, imaginea formelor ce se topesc unele-ntr-altele sugerează, în egală măsură, o meditaţie postmodernă pe seama iluzoriului şi a schimbătorului: „poate eu/ sunt mortul care umblă prin cetate.../ zorii mă-ndreaptă spre casă/ prin ceaţă şi aburi de canale/ ceasul din Turnul Sfatului îşi po­triveşte/ bătăile pentru o nouă buclă din nesfârşita/ spirală a timpului” (Balada Cercului Literar). Vizitatorii Muzeului de icoane din Sibiel fac „o fotografie/ îmbrăcaţi în port popular/ prin obiectivul aparatului de fotografiat/ un tunel al timpului –/ par o icoană de familie/ şi lumea e mai tânără cu un veac”.


Liric şi meditativ în cel mai înalt grad este un poem ca Moara de scoarţă, care stabileşte misterioase corespondenţe şi analogii între paginile cărţii şi frunzele copacilor, care „mi se-mprăştie la picioare/ ca o carte rău legată unde/ mi-aş putea citi destinul –/ în amiaza înaltă de octombrie/ m-a izbit asemănarea dintre obrazul bătrânului/ şi coperţile cărţii/ şi laolaltă mi-au trezit imaginea/ unei fabrici de hârtie din scoarţa/ sălciilor plângătoare de pe malul Cibinului/ pe care în altă viaţă îmi scriam poemele/ şi le împrăştiam ca toamna/ obrajii de ceară ai frunzei copacilor –/ şi ieri ca şi azi/ trecea un om cu o carte sub braţ/ pe strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului”.


Pe lângă conotaţiile postmoderne, ce fac parte dintr-un spirit global al timpului, în poezia lui Dumitru Chioaru aflăm şi irizaţiile, specific româneşti, ale unei spiritualizări discrete, bizantine, o melancolie iluminată, fie şi în decor gotic: „parcă eram într-o scenă de teatru/ cu butoiul lui Diogene în fundaţia bisericii gotice scăpărând lumină/ din vârful de aur în cer –/ vinul auriu şi cald din cană/ îmi clătina capul” (Butoiul de aur). După un festin bachic solitar, revelaţia se adânceşte în făptura de taină a sufletului, prevestind un angajament de durată în existenţă: „n-am mai văzut un cer atât de frumos înstelat/ şi niciodată n-am simţit mai adâncă/ reîntemeindu-mi fiinţa/ legea morală” (ibidem).


Un cuvânt aparte merită Heathrow O’Hare, un tălmăcitor care posedă harul de a reda la perfecţiune înţelesul cel mai intim, intrinsec, al unui text poetic, dimpreună cu strălucirea sa exterioară, indispensabilă percepţiei, şi cu, evident, proprietatea în limba engleză a artefactului, încât, la lectură, ansamblul este întotdeauna impecabil, precis şi inefabil totodată, având ceva din rotunjimea unei pietre preţioase îndelung cizelate, la care niciun efort de înfrumuseţare nu mai este câtuşi de puţin sesizabil.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul