Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe străzile interioare nu este niciun Superhero

        Marius Ștefan Aldea

Ciprian Măceşaru s-a născut în 1976, la Câmpina. Debutează în 2007 cu volumul de poezie Cântecul greierilor de sub calea ferată şi Dialoguri în oglindă (interviuri), ambele apărute la Editura Curtea Veche. În 2010 publică la Editura Brumar un jurnal cultural, Focul din tâmplă, şi volumul Poeme, urmând ca în 2011 să publice un alt volum de poeme, tot la editura timişoreană, numit Străzi interioare. Personaj uluitor de activ, toboşar (trupele Hotel Fetish şi Toulouse Lautrec), poet, prozator, cronicar în Şapte Seri şi câte şi mai câte, Ciprian Măceşaru debutează anul acesta în proză cu romanul Superhero, apărut la Cartea Românească.


Străzi interioare este un volum cu bune şi cu rele şi ţin să vorbesc puţin despre el, întrucât consider că profilul psihologic al lui Paul Vasilescu, personajul principal al romanului mai sus-amintit, poate fi dedus mai lesne dacă îl conectăm la materialul poetic propus de aceeaşi sursă – sursa Măceşaru. Întreaga carte este împărţită în nouă părţi, fiecare parte în sine reprezentând câte un poem fracturat, fiecare poem având căutările şi temele lui, obsesiile şi motivele lui. Astfel că în Rămăşiţele nopţii atmosfera predominantă este melancolia bolnăvicioasă; mediul nocturn fiind anunţat încă din titlul poemului. O continuă hoinăreală, aproape absurdă, marchează întregul poem, dar nu este vorba de nimic dinamic, totul petrecându-se la nivel mental. Este vorba de angoasele unei conştiinţe aflate într-o continuă pendulare între contraste: întuneric/lumină, cald/rece: „în camera ta rece mă voi gândi la ochiul meu fierbinte” sau „arunc cu grenade în ochiul meu orb/ şi-ncerc să mă trezesc”. Aceste rămăşiţe nu fac decât să pregătească obsesia sfârşitului şi a morţii din Borcanul cu formol: „trupul meu alb/ o geamandură fără rost/ se înfundă în mal” (p. 13).


În poemul Manechine ochiul poetului devine critic, caustic, necruţător cu tot ceea ce înseamnă fiinţă umană. De altfel, manechinele nu reprezintă decât o decădere morală şi spirituală a individului. Manechinele reprezintă omul nou, postmodern, robotizat, ele „dinamitează/ podurile dintre mine şi lume/ sunt omuleţul din umbră/ trăiesc pe o buză de pivniţă”. Bref, omul nou nu este compatibil cu ideea de om: „se aruncă vesele în leagănele dintre blocuri/ punând stăpânire pe-ntreg oraşul” (p. 26). În acest poem, poate cel mai puternic din carte, se face o contemplare a exteriorului prin ocheanul interiorităţii („câinii se bat pe o livră de carne de om” – p. 20). O apocalipsă demnă de comparat cu cea anunţată pe canalele TV de trimişii Divinităţii. Suntem martorii, în acest poem, ai unui spectacol caraghios – Omul. Un spectacol în care ne facem că râdem ori că plângem, fiindcă „emoţia dăunează grav sănătaţii” (p. 19).


Mamutul continuă Manechinele, numai că el reprezintă ciudăţenia, inadaptatul – „când nu voi mai fi/ urmele tălpilor mele ca nişte cicatrice/ se vor vedea”. Mamutul este cel ce depăşeşte condiţia plasticului întâlnită la omul nou; el se detaşează de turmă, el este cel ce are timp pentru chestiile cu adevărat importante, cel ce se frământă, cel ce meditează, cel ce seamănă cu eroul bolnăvicios al romanticilor: „răsfăţatul îmi spune iubita/ sânii ei calzi îmi vorbesc despre moarte”. Nu exagerez dacă spun că, pentru Cipri­an Măceşaru, mamutul este orice artist (posesor de conştiinţă creatoare) al secolului XXI. Dâra de melc vorbeşte de aceeaşi relaţie Eu-Lume: „lumea e un clopot de catedrală/ eu limba din el”. Parcul cu lei schimbă registrul şi mută problemele de ordin social din Manechine pe seama celor de ordin politic. Tot o critică la ceea ce regimul a ciuntit şi a eliminat: individ şi mediu – „pe chipul meu/ ceauşescu sapă şi-acum/ canalul dunăre-marea neagră/ pe umerii mei înalţă casa poporului”. Regimul şi urmările lui sunt reprezentate cel mai bine în episodul în care autorităţile demolează un parc, loc paradisiac pentru copii, mutând leii imenşi din ciment, fascinaţia oricărui copil: „leii aşteptau trişti/ beţivii adormeau pe spinările lor/ lunecau şi cădeau pe alee în praf”.
În continuare, poeme ca Nocturne, Cutia cu pudră sau Poem de 1000 de waţi propun acelaşi discurs, aceleaşi teme şi obsesii; în Poem de 1000 de waţi, care nu este nimic altceva decât o artă poetică, Măceşaru reuşeşte să îşi definească el singur cel mai bine cartea: „am o tarabă la colţul dintre mine şi mine/ nimic mai firesc/ vând poeme de 1000 de waţi/ te rog înşurubează-mi unul în inimă/ poemele mele asigură iluminarea/ străzilor interioare”.


Spuneam că volumul are şi bune, şi rele, este normal să fie aşa. Dacă am spus ce mi-a plăcut voi face acum o trecere-n revistă şi a ceea ce nu m-a convins sau mi s-a părut nelalocul lui. Deşi construieşte textul poetic ca pe un puzzle de haiku-uri, uneori Măceşaru tinde să fie prea explicit. Alteori, foloseşte formulări de-a dreptul nefericite: „anusul pereţilor” sau rima, dorită sau nu, care banalizează poemul „drumul se şterge în urma mea/ viaţa nu e film nu o pot controla”. O altă meteahnă pe care am observat-o la el este folosirea metaforică de tip genitival, ca în cazul sertarele trupului meu alb.


Dar, dacă poezia lui Ciprian Măceşaru se prezintă cu mici probleme tehnice, romanul de debut Superhero o duce mult mai bine din acest punct de vedere. Avem de-a face cu un prozator sigur pe mâna lui. Măceşaru a izbutit să scrie o carte care poate fi citită oriunde, o carte fără pretenţii de capodoperă, dar care poate satisface atât lectorul minuţios, cât şi pe cel grăbit sau superficial. Cititorul ce are boala minuţiei va fi şi mai întărâtat când va vedea simplitatea scriiturii lui Măceşaru. Va putea face o analiză psihologică a personajelor construite pas cu pas prin intermediul dialogului, de cele mai multe ori, sau prin intermediul scrisorilor, în cazul tatălui. Personajul tatălui reprezintă unul aparte, el nu numai că este analizat printr-un schimb de corespondenţă amară cu fiul său, Paul Vasilescu, ci şi prin exerciţiile de memorie ale fiului, care, iată, din copilul supus mereu traumei, devine un bărbat ratat din toate punctele de vedere.
Pe de altă parte, cititorul grăbit are o poveste, iar cu asta el este aproape cucerit. Dacă din punct de vedere tehnic va alege discursul lax, construindu-şi personajele cu ştiinţă, răbdător, într-o manieră subtilă, fabula romanului este la fel de simplă şi de bine calculată. Paul Vasilescu este un scriitor fără talent, un soţ prost, un fiu traumatizat şi revoltat şi un editor demn de milă, lipsit de moralitate. Pentru a-şi satisface atât amorul propriu, cât şi familia, Paul va încerca în fel şi chip să devină un scriitor de succes. Mai mult de atât nu spun, îl las pe cititor să aibă plăcerea descoperirii unui film bine regizat, în care se regăsesc toate ingredientele necesare pentru a-l cuceri.


Întorcându-ne la cartea de poeme, am putea spune că toată energia şi tot materialul poetic se regăsesc şi la Super­eroul nostru, numit aşa cu ironie desigur, Paul Vasilescu, în momentele lui de scârbă, tristeţe, repulsie faţă de soţie, în momentele de crize dostoievskiene ale conştiinţei, în mo­mentele de glorie falsă, dar mai ales în momentele de retrăire a copilăriei. Iată un poet devenit prozator şi ce bine îi stă aşa, pentru că poezia lui Ciprian Măceşaru îşi spune cu adevărat cuvântul când este folosită cu pipeta în proza pe care orice pasionat de literatură contemporană ar trebui să o citească şi să o dea mai departe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul