Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Înaintemergătorul

        Viorel Dianu

Evenimentul de circulaţie de la amiază, de pe Dealul Negru, a constituit o mană cerească pentru emisiunile informative.


Vâlva accidentului crescuse în proporţii deoarece protagonistul – ce baftă pe analişti! – se întâmplase a fi tocmai Bebe Hăhăianu, sau Fenomenalu, după cum se făcuse vestit la scară naţională, şi cine ar fi putut să rămână indiferent la acest caz, cine nu se considera în drept să-şi exprime o părere? Maşini strivite şi oameni morţi pe şosele se arătau frecvent la televizor, nu impresionau pe nimeni dacă făptaşii ori victimele nu purtau un nume, dar acum, cu un autor ca Fenomenalu, şi se pare că şi victima ar fi fost cineva, nenorocirea se încărca de semnificaţii uluitoare.


Postul de televiziune Actualitatea, care se bătea în rating cu posturile concurente, difuză în exclusivitate la ora 19.00, în chiar ziua evenimentului, imagini de la faţa locului cu Loganul sfărâmat, cu împricinatul şi poliţistul anchetator, cu martorii şi accidentaţii din ambulanţă: unul mort şi altul agonic. Transmise declaraţiile, obţinute la cald, ale lui Bebe Hăhăianu şi poliţistului care încheiase constatarea. Imaginile se derulară pe toată durata comunicatului, ca şi după aceea, cât se desfăşurară interviurile cu invitaţii de la telefon sau din studio. La telefon răspunse însuşi Ciprian Ionescu, faimosul editor senior de la ziarul Timpul, a cărui intervenţie interesa în chip maxim pe toată lumea.


– Ce se întâmplă astăzi cu noi este halucinant. Nu vorbesc de faptul că îţi dă lecţii de conduită orice escroc, că te învaţă cum să citeşti şi să socoteşti orice analfabet, că te bălăcăreşte ca la uşa cortului, când îi cade bine, orice haimana. Nu. Dar vorbesc de siguranţa noastră care a scăzut până la gradul zero, pentru că viaţa ne este pusă permanent în pericol de către demenţi. Stai liniştit în casa ta şi, pe negândite, hoţii îţi dărâmă uşa, te prăduiesc şi te omoară. Călătoreşti cu maşina regulamentar pe drum şi, când nu te aştepţi, intră un nebun în tine şi te face zob.


– Despre asta să povestim, domnule Ciprian Ionescu, despre accidentul de pe Dealul Negru.
– Povestesc, doamnă, povestesc. Un saltimbanc a luat viaţa unui om, a frânt cariera unui scriitor important.


– Scriitor?...
– Da, doamnă. Mihai Soare era scriitor. Desigur, nu atât de vestit precum cabotinul criminal. Pentru că astăzi nu valoarea ajunge vestită, ci exhibiţionismul. Timpul nostru şi-a ieşit din ţâţâni. Asistăm la triumful dezmăţului, al putorilor şi sceleraţilor. E vremea lor: fac ce poftesc, unde poftesc, când poftesc.


– Cine aţi vrea să-i stăvilească?
– Ăi de le dau aripi.
– Nu uitaţi că trăim în democraţie...
– Nu uit, doamnă. Dar să le permitem jigodiilor să zburde după bunul plac, iar capacităţile să fie ignorate şi dispreţuite? Cei drepţi, şi cinstiţi, şi muncitori, şi cu credinţă în Dumnezeu sunt continuu ameninţaţi şi spulberaţi de bandiţi, şi derbedei, şi descreieraţi, şi neisprăviţi, şi tot soiul de scursori...


– Să ne întoarcem la Bebe Hăhăianu şi la Mihai Soare...
– Mihai Soare era un romancier veritabil. I-am citit cărţile, fiindcă mai sunt unii care şi citesc. Şi tot romancier este şi Şerban Petrescu, care a avut norocul să scape cu viaţă... Ştie lumea de ei? Nu. În schimb, un hăhăitor grotesc se află pe buzele tuturor şi o să vedeţi că în aceste zile numai despre el o să se vorbească. Nu m-ar mira să fie şi compătimit.
– Sunt uluită de ce spuneţi. Rămâneţi la telefon... Auziţi, domnule Dragomirescu, îl abordă mediatoarea şi pe oaspetele din studio, cum e caracterizat prietenul şi colegul dumneavoastră de show.


– Doamnă, sunt siderat. Prietenul şi colegul meu de platou e, totuşi, un artist. Dar s-a întâmplat un accident nefericit, cum să-l taxăm pe Bebe Hăhăianu de criminal notoriu? Că ar fi vrut, adică, premeditat, să ia viaţa unui om. Repet, e o întâmplare nefericită, în ultimă instanţă o crimă din culpă. Să ne punem însă în locul prietenului meu: socotiţi că el nu trăieşte un sentiment atroce de regret?... Îl invidiază cineva, ar vrea să fie în pielea lui?...


– Alo, alo!... Ce sentiment atroce de regret, domnule? Nu aţi ascultat declaraţia marelui „artist” precum că nu el e de vină, ci victima, fiindcă el a derapat în curbă, inocentul, şi celălalt a intrat în el. Deci nu mortul e de plâns, ci ucigaşul... Doamna Iuliana, e întocmai cum v-am zis: făptaşul e de compătimit, iar victima de condamnat. Eu nu mai prelungesc acest dialog absurd, sărut mâinile, ocupaţi-vă de oaspetele dumneavoastră.


– Domnule Ciprian Ionescu, staţi aşa, staţi aşa! Fiecare e liber la o opinie personală...
Se întrerupsese legătura. Însă moderatoarea adevăr grăia: nu toţi sunt obligaţi să gândească la fel. Opinia publică nu s-a divizat în prea multe fracţiuni, ci în două tabere beligerante: una în favoarea şi alta împotriva showman-ului. Între care, cea împotrivă s-a dovedit minoritară.


E de vină, domnule, susţinea aceasta, e de vină Fenomenalu, că nu trebuia să depăşească în curbă, cu optzeci de kilometri la oră, fiindcă uite ce a ieşit: o să bage un om în mormânt şi pe celălalt îl va lăsa beteag. E limpede ca lumina zilei culpabilitatea. Şi să facă bine să nu mai pretindă că a derapat pe drum uscat, pentru că aţâţă şi mai tare lumea. N-om fi toţi idioţi şi numai dumnealui deştept. A scrântit-o, să tragă ponoasele, indiferent cine se crede a fi. Ori, dacă hăhăie pe ecrane, se consideră zeu. Inviolabil ca parlamentarii. Şi dacă are Range Rover, e îndreptăţit să-şi facă mendrele pe şosele. Pentru faptă şi răsplată!


Domnilor, contracara tabăra tolerantă, strigăm cât ne ţine gura că Fenomenalu a greşit, că Fenomenalu a comis. Poate că da. Însă cine e om şi să nu greşească? Cine dintre şoferii care conduc o maşină nu a încurcat o dată pedalele la viaţa lui sau nu a încălcat litera regulamentului? Să spună! Apoi, mai e şi o lege nescrisă: într-un accident ambii conducători au partea lor de vină. Dacă unul o ia pe alături, de ce nu evită celălalt buclucul? Sunt situaţii şi situaţii. Acum situaţia e că a murit un om şi că mai e unul rănit. Iar fiindcă făptaşul e Fenomenalu, îi sar toţi la gât. Accidente sunt zeci şi sute şi vor mai fi zeci şi sute. Toate se uită. De data asta însă, pentru că pe Fenomenalu îl cunoaşte o ţară întreagă, unii, din pizmă, îi vor pielea pe băţ. Dar omul ăsta nu e un oarecine. Mai are el odihnă de când cu teribila pacoste? Dacă îi dăm în cap ce câştigăm? Mai învie mortul? Nu e destul că un aşa actor îşi vede cariera distrusă? Şi ce carieră! Iar nouă o să ne lipsească de pe ecrane! Cunoaşteţi dumneavoastră vreun artist de talia lui care să-i ia locul? Asta trebuie să înţelegem noi şi asta trebuie să ne doară. Nenorocirea ne-a lovit pe toţi. Plătind el ne e nouă mai bine? Ehehei, nesocotită e lumea şi oarbă!


Pe Mihai Soare nu-l pomeneau decât ca pe „victima” ori „mortul”, fără să-l căineze în mod special. Puţină lume auzise că e scriitor şi cu atât mai puţini erau cei care îl citiseră. Doar colegii de breaslă îl deplângeau. Dar, fiindcă în discuţiile televizate unii dintre comentatori îl evocau în treacăt şi pe el, oamenilor a început să li se trezească luarea aminte. Hm, pe cine a omorât Fenomenalu! Ăsta, şi când omoară pe cineva, alege. Cei mai curioşi au simţit un imbold suav să se abată prin librării şi să întrebe de cărţi de-ale lui. Bineînţeles că nu se găseau nici de sămânţă, însă librarii, comercianţi cu fler, au mirosit imediat că, mişcându-se repede, ar ieşi de-o afacere. Cât e în viaţă un scriitor nu se vinde nici de doi lei, dar acum, prin moartea lui intempestivă, Mihai Soare ar putea înregistra oarecare succes. Nu cumva a publicat recent vreun volum?...


Nu a fost greu să se afle că Editura Augusta tocmai îi scosese de sub tipar romanul Înaintemergătorul. Au pornit pe dată comenzile, iar editura, care atât aştepta, le-a onorat rapid înzecind tirajul. Astfel că, în timp record, nu doar librăriile, ci şi standurile stradale etalau la loc vi­zibil cartea regretatului scriitor, pierit tragic în accidentul stupid. Ca o ironie a sorţii, Bebe Hăhăianu, alias Fenomenalu, ucigaşul său, i-a crescut brusc cota.
– Înaintemergătorul de Mihai Soare îl aveţi?
– Sigur, doamnă. Cum să nu avem o carte bună?
– Aş dori un roman de Mihai Soare.
– Înaintemergătorul... Poftiţi, domnu’!
Mihai Soare şi Înaintemergătorul se identificaseră. Autorul sau romanul, totuna. Ce e moartea! La o adică, iată că se poate smulge din inerţie şi cartea. Dar cu ce preţ! Scriitorii se întrebau cum e mai bine să fii: viu şi neluat în seamă sau mort şi preţuit? (Mort în condiţiile lui Mihai Soare, nu natural.) Nici unul nu ar fi dat viaţa pe bruma de preţuire.
Lui Şerban Petrescu, soţia i-a dus vestea la Spitalul Central:
– A invadat piaţa cartea prietenului tău.
– Când?


– În dimineaţa asta. Venind încoace am văzut-o la standuri. Luminează strada.
În urmă cu două săptămâni, se întâlnise cu Mihai Soare la Rotonda Muzeului Literaturii. Era programat să citească un fragment din noul roman la Clubul de proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşteni. Amândoi veniseră mai devreme. Au intrat în sală şi s-au aşezat în spate, provizoriu. El a scos din geantă cartea şi i-a întins-o străluminat. „A ieşit, a ieşit.” S-au îmbrăţişat, sărutându-se pe obraji. I-a deschis cartea la pagina de gardă: „Scriitorului Şerban Petrescu, neasemuitul meu


prie­­ten, cu credinţă şi cu dragoste.” După ce i-a citit dedicaţia, a întors romanul şi pe o parte şi pe alta: „Ce frumos e, Mihai. Fii fericit!” Fericirea îi transpărea pe chip, dar parcă uşor ştirbită. „Mi-au trimis şi mie douăzeci de exemplare, ca drepturi de autor.” „E foarte bine.” „Ei, nu chiar foarte. Vreo şapte le-am împărţit celor din familie. Ţin şi pentru critici. Aici am adus doar cinci.” „Cât e tirajul?” „Confidenţial, îţi dai seama. Editorul cred că intenţionează să difuzeze cartea numai la lansări. Pe prima a fixat-o duminică, la Biblioteca Judeţeană din Râmnicu Vâlcea.” „Mă pregătesc, dragule, şi mergem. Acum o pornim pe calea asta. Am pornit-o deja, uite...” Fragmentul de roman nu şi l-a citit el însuşi – s-a dovedit inspirat, fiindcă era toropit de emoţie –, ci i l-a încredinţat artistei Maia Gibescu. A fost un succes. Să scrii şi să publici un roman e o odisee, apoi... Habent sua fata libelli.


– Şi-i cumpărau oamenii cartea?
– I-am văzut răsfoind-o. Cu povestea asta, sigur că i-o vor şi cumpăra.
Ce mai poveste! Mihai Soare îi bătuse duminică la amiază la uşă. Arăta atât de zorit de destinul său, încât nici nu s-a mai aşezat în fotoliu. Lansarea de la Râmnicu Vâlcea era la ora 17.00, aveau destul timp să ajungă. Dar el nu mai răbda nici o întârziere. Abia după ce au scăpat de traficul bucureştean şi au intrat pe autostradă s-a relaxat. Au trecut şi pe lângă un accident, dar şi-au văzut de treabă, discutând despre ale lor, despre soarta scriitorului în vreme de criză: unul, sceptic, susţinând că nu mai are nici un rost să scrii, celălalt, neabătut în crezul său, dimpotrivă, că scrisul ascultă de o poruncă superioară. „Scrisul e datul nostru, e ca o rugăciune. Să ne rugăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această muncă.” Ocolind Piteştiul pe centură, au apucat-o pe drumul Râmnicului. Au ieşit din Bascov şi, într-o curbă din Valea Ursului, s-au pomenit cu acel Rover ieşind anapoda din spatele unui tir şi venind chitit spre ei. Nu au avut răgaz decât să-şi conştientizeze moartea.
A murit doar unul, celălalt, pe patul de spital: cu coastele rupte, aşteptând să i se sudeze, cu gâtul înfăşurat în guler protector.
– Astăzi ai mai fost la Mihai, Ioana?
– Nu. Astăzi l-am sunat pe Marian şi l-am trimis pe el. Îţi va ţine locul şi îţi va conduce prietenul pe ultimul drum.
Şerban îi bătu cu degetele uşor mâna aşezată pe piept: e bine, e bine...
(fragment de roman)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul