Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ancheta Revistei

        

Mai demult, criticul Gelu Negrea a publicat un volum intitulat Anti-Caragiale, reeditat în acest an, în care, de fapt, îl elogiază pe autor. S-a publicat cîndva un număr dintr-o revistă ce se putea intitula Anti-Eminescu şi în care poetul chiar era contestat. I.L. Caragiale nu a dus lipsă de contestatari, unii înverşunaţi. În Anul Caragiale, dar nu numai, scriitorul se cuvine discutat sub toate aspectele, iar o discuţie e, în sine, un elogiu pentru un artist.



Prin natura profesiunii dvs. şi/sau a operei dvs. literare îl cunoaşteţi bine pe I.L. Caragiale.
De aici, întrebarea:


Dvs. personal, literar, teatral şi omeneşte,
ce NU vă place la I.L. Caragiale?



Felix Nicolau
(CRITIC LITERAR, ROMANCIER)


Ciudă. La I.L. Caragiale nu-mi place că a trăit prea puţin. Mi se pare o lipsă de responsabilitate să se retragă exact când era mai mare nevoie de el! Adică în ultimele cinci decenii. Sunt scriitori de care nu era şi nu este nevoie realmente, dar care, din spirit civic, s-au străduit şi se străduiesc să trăiască cât mai mult posibil.
Ce nu-mi mai place la Marele Cârpaci – cum îi plăcea să se alinte – este că a reuşit să-i determine pe mulţi critici să scrie tot felul de tâmpenii despre opera lui. De exemplu, dacă îşi iubea sau nu personajele.
Iar unele dintre schiţele cu Lache şi Mache au umor subţirel.
Altminteri, toată invidia şi să-l vedem în nouă „incarnaţi­une” mai curând!


Doina Papp
(CRITIC DE TEATRU)


Caragiale - şi Da, şi Nu. Cărţile lui Gelu Negrea, Anti-Caragiale şi Caragiale, Marele paradox, dar şi altele, precum aceea a Martei Petreu, Filosofia lui Caragiale, apărute în ultima vreme, redeschid discuţia privindu-l pe clasic fie din perspectivă istoriografică, fie, mai ales, din unghiul actualităţii şi universalităţii sale. (În fond, şi Jan Kott a revenit asupra ideilor din Shakespeare – contemporanul nostru.) Oamenii scenei n-au încetat însă să o facă şi dacă e ceva mereu nou în materie de Caragiale li se datorează. Şi în bine, şi în rău. Având în vedere că multe producţii scenice au apelat nu doar la opera dramatică a scriitorului, ci şi la proză, transpusă pe scenă prin adaptări ad-hoc, putem spune că această inovaţie perpetuă a privit întreaga operă a lui I.L. Caragiale. De aici au venit, aşadar, înclin să cred, îndemnurile de a-l revizui şi teoretic pe Caragiale şi tot de aici polemicile. Fiindcă, ce-i drept, încă de pe vremea comuniştilor (sau mai ales), ca autor sati­ric, Caragiale a fost bomba pusă la rădăcina imoralităţii so­cietăţii româneşti, aşa multilateral (ne)dezvoltată cum era ea. Scandalul însoţea mai toate înscenările. La premiera atât de clasicei montări cu O scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei, de la Teatrul Bulandra, a fost nevoie de cuvântul introductiv al acad. Şerban Cioculescu care, în excursul său istoric, trimitea piesa cât mai în vechime ca să nu mai sune atât de incendiar. Martorii vremii îşi amintesc şi de un spectacol cu cântec semnat Al. Dabija după Schiţe... la Cluj, dar mai ales de soarta filmului lui Lucian Pintile De ce trag clopotele, Mitică, după D-ale carnavalului, care a stat închis în seif până la eliberare. După 1989, Caragiale părea că ne defi­neşte şi mai bine, aşa încât regizorii au împins viziunile spre exagerare maximă. Imaginea grotescă, caricaturală a devenit dominantă şi orice edulcorări fin de sičcle, inadecvate. S-a născut saturaţia şi „complexul Caragiale”, de vreme ce tabloul mo­ravurile şi năravurile incriminate de autorul sati­ric căpătau tot mai insistent conotaţii originare. Iar fatalismul rezultat a devenit scuză a resemnării, creând o perspectivă periculoasă românului. Tarat în substanţă, mai grav decât o va spune Cioran, invocând necesara schimbare la faţă, neamul Miticilor circulă ca atare prin lume cu acest marcaj zdrobitor. Cum să-l mai iubeşti atunci pe Caragiale? Cum să nu-i împărtăşeşti tristeţea? Din păcate, epoca în care a scris nu i-a opus o viziune eroică la fel de puternică. Să ne gândim că, pe timpul lui Gogol, Rusia l-a avut pe Dostoievski care a spălat de păcate sufletul rus. Caragiale n-avea cum să ştie că zeflemisind şi glumind pe seama românului îi va face mai mult rău, cum rău şi-a făcut lui însuşi, pentru că o singură trăsătură de caracter i-a scăpat, poate, mândria. Călcat atât de rău pe coadă, Mitică şi-a negat levantinismul şi a devenit feroce. Adeseori împotriva propriului părinte literar, acuzat de trădare. Redeschiderea dosarului universalităţii operei clasicului Caragiale sub forma unei polemici argumentate este, de aceea, mai mult decât bine­venită. Cred că e bine să ne amintim mai des de un punct de vedere critic precum acela al europeanului Eugen Lovinescu, înainte să dăm credit total suporterilor „marii trăncăneli”, şi să fim mai circumspecţi când îl decretăm pe Nenea Iancu dramaturg naţional şi universal. Apropo, am văzut mai demult o montare Caragiale în care se mânca intens fasole, cu regurgi­tările de rigoare. Se vorbea în altă limbă, tot de pe la noi. Iar, de curînd, la un teatru bucureştean, excesul de sex mută scene întregi din O noapte furtunoasă într-o latrină. Cui foloseşte, oare, asta? Cum teatrul e artă de for public şi poartă pe umeri răspunderea ideilor pe care le acreditează pe scenă, vreau să cred că nu va continua să contribuie la sporirea detractorilor lui Caragiale şi la îndepărtarea scriito­rului de propria lui menire, care a fost cât se poate de omenească şi tandră (să recitim amitirile contemporanilor săi). Pe scurt, dacă e ceva ce nu-mi place la Caragiale e că suportă dezlănţuiri de acest fel sau, şi mai grav, le permite. Fiindcă Moş Virgulă n-a prevăzut şi didascalii ferme pentru scenă. Ca regizor al proprii­lor piese, n-a sărit însă niciodată calul.


Șerban Tomșa
(ROMANCIER)


Mi-ar fi plăcut... Nici nu se putea pune o întrebare mai vicleană în legătură cu I.L. Caragiale: Dvs. personal, lite­rar, teatral şi omeneşte, ce NU vă place la I.L. Caragiale? Am participat cândva la un seminar ţinut de George Gană, când profesorul s-a arătat scandalizat de atitudinea unei colege care a mărturisit că nu-i plăcea Marin Preda. „Este descalificant, a spus magistrul, să nu-ţi placă Marin Preda!” Unele gânduri sunt inavuabile, fiindcă altminteri riscăm să devenim ridicoli. Mi-ar veni peste mână să spun că nu-mi place un text scris de Caragiale. Gestul ar putea fi socotit un moft literar. Dar putem reformula : mi-ar fi plăcut dacă...


Omeneşte, agreez cabotinismul lui Caragiale – doar se trăgea dintr-o familie de actori –, dar mi-ar fi plăcut mai mult dacă scriitorul nu şi-ar fi risipit geniul său în producţii orale, destinate să-i încânte pe tovarăşii de pahar. Probabil că opera scrisă este numai oglinda palidă a unei oralităţi de un relief artistic fără termeni de comparaţie. Dacă Nenea Iancu ar fi vorbit mai puţin şi ar fi scris mai mult, poate că ne alegeam şi cu un roman caragialian. Şi mă las pradă reveriei. Un roman scris de Caragiale! Regret că marele scriitor n-a realizat aşa ceva, după cum sunt mâhnit că nici Cehov n-are în palmaresul său o naraţiune de mari proporţii. Cum l-aş vedea pe Caragiale romancier? Cam ca pe Ilf şi Petrov din Douăspre­zece scaune ori ca pe Mark Twain, cel din Un yankeu la curtea regelui Arthur. Da, mi-ar fi plăcut mai mult ca I.L. Caragiale să-şi ocupe timpul exclusiv cu scrisul şi să facă mai puţin pe actorul de serviciu. Sau te pomeneşti că tocmai trăncăneala este marele laborator al operei sale şi că, dacă n-ar fi pierdut timpul prin cafenele, n-ar mai fi produs texte semnificative? Un Caragiale singur, scriind pe o masă de brad, precum Eminescu, nu este o imagine convingătoare.


Mi-ar fi plăcut dacă I.L. Caragiale n-ar fi scris Năpasta. Poate că mă înşel, dar, deşi ideea care stă la baza acestei drame este valabilă psihologic, scenele sunt greu credibile, insu­ficient motivate. Ana pare un personaj animat de impulsuri primitive – este gata să-l omoare pe Dragomir cu toporul –, dar are subtilitatea să-i însceneze bărbatului ei o crimă prin care să-l pedepsească pentru un alt omor. Personajele sunt simple, schematice, moarte, neconvingătoare. Un dramaturg ar avea mai multe de zis în această privinţă. Mediul rural îi vine lui Caragiale ca un costum de căpătat.


Mi-ar fi plăcut dacă am fi găsit, în opera lui Caragiale, şi personaje caracterizate de o anumită verticalitate morală. Fără şira spinării fiind, personajele lui Caragiale sunt îngăduitoare unele cu altele, dar ipocrizia lor constituie o sursă de comic. Sunt nişte cameleoni caracterizaţi de o anumită jovialitate. Câte feţe are Mitică? Dar Trahanache? Tipătescu face un joc dublu, ca şi Caţavencu ori ca reprezentantul „boborului”, Cetăţeanul turmentat. Dacă încurcă borcanele (sau numărătoarea steagurilor!), eroul lui Caragiale nu o ţine pe-a lui, precum majurul Prişibeev, ci o dă la întors şi fraternizează cu duşmanul său. Rică Venturiano e bucuros să pactizeze cu cei care îl înjuraseră de mamă, iar pentru Jupân Dumitrache faptul că Rică le urmărise pe doamnele sale devine neînsemnat când îşi dă seama că maţe-fripte este un mare patriot! Acelaşi Dumitrache nu se supără când găseşte gât-legăul lui Chiriac în patul soţiei. Dacă obiectul ar fi fost al altcuiva, altfel ar fi stat lucrurile. Din „enteres”, unii dintre Miticii lui Caragiale sunt în stare să calce în picioare cele mai severe principii din lume, cum ar fi corectitudinea didactică sau onoarea de familist.


În sfârşit, o zic de-a dreptul, nu-mi plac copiii lui Caragiale. Sunt diabolici, infernali, aşa cum a observat, primul, Nicolae Manolescu în Teme 3, Cartea Românească, 1978. Aici literarul se prelungeşte în omenesc şi în social. De cine ne aminteşte marinerul Goe, care nu suportă să fie contrazis şi îşi terorizează familia? Dar maiorul de roşiori Ionel din Vizită...? Alt Ionel, din Tren de plăcere, poartă uniforma de vânători ai prinţului Carol şi este un mic tiran. Copilul directorului din 25 de minute se poartă incalificabil. Nicu, copilul din Grand Hotel Victoria Română, este de-a dreptul infernal, privirea acestuia dându-i naratorului dureri de cap. Răsfăţul, ignoranţa, cruzimea şi proasta lor creştere ne amintesc de o anumită pătură socială de azi, inconştientă şi animată doar de dorinţa de a-şi umple buzunarele. A sosit vremea când Goe, Ionel şi Nicu au crescut mari şi au ajuns parlamentari şi miniştri. Ei au evadat din paginile cărţilor lui Caragiale şi populează societatea în care trăim. Ce elogiu mai mare i se poate aduce unui scriitor decât acela că personajele sale au invadat realitatea? Să nu uităm însă că, la trecerea hotarului, ele şi-au pierdut omenia, păstrându-şi numai păcatele. De aceea ne este atât de dor de lumea lui Caragiale!


Copiii lui Caragiale nu ne sunt simpatici. Dar cât de vii sunt din punct de vedere estetic!


Răzvan Voncu
(CRITIC LITERAR)


Ciudată întrebare.
Este Caragiale, moş Virgulă, stilistul impenitent, un autor perfect, căruia criticul să nu îi poată reproşa ceva decât riscând să cadă în categoria detractorilor?


Şerban Cioculescu, cel puţin, aşa credea, de vreme ce l-a introdus între detractorii lui Caragiale şi pe E. Lovinescu. Care exprimase rezerve nu faţă de operă, ci faţă de modul în care ea va fi receptată în timp. Faptul că timpul nu i-a dat dreptate lui Lovinescu, ci lui Cioculescu – Caragiale este o efigie a spiritului românesc şi un moralist universal, nu un scriitor al unei epoci istorice anume –, nu anulează, însă, putinţa criticii. Şi, mai ales, a rezervelor faţă de opera scrii­torului clasic.


Desigur, opera caragialiană şi-a ruşinat, până acum, criticii. I-a ruşinat pe liberalii care, recunoscându-se în O noapte furtunoasă, au scos piesa din repertoriul Teatrului Naţional. Respectivii politicieni au intrat în neantul uitării, Caragiale se joacă şi azi pe toate scenele din ţară. I-a ruşinat, în egală măsură, pe legionarii care, în interbelic, vedeau în Caragiale pe ultimul ocupant fanariot, a cărui zeflemea dizolvantă prăbuşea spiritul naţional în bufonerie şi trivialitate. Critica morală este, dimpotrivă, semnul de sănătate al unei culturi, iar la noi în literatură nimeni nu a reprezentat-o, cred, mai acut şi mai subtil decât Caragiale. În fine, i-a ruşinat şi pe comunişti, care s-au străduit să impună imaginea unui Caragiale realist critic, duşman al burgheziei şi proto-comunist. Nu ştiu de ce, dar toţi spectatorii lui Caragiale – la teatru sau la televizor – priveau lumea de la 1900 cu un nesfârşit respect şi nostalgie, iar în Caţavencu îl vedeau nu pe Caţavencu, ci... tot pe activistul de partid: oare să fi fost de vină beţia de cuvinte sau disproporţia dintre vorbe şi fapte?


Mult mai puţin rezistă (şi se înţelege, sper, că aceasta nu îmi place la Caragiale, în măsura în care receptarea face parte din operă) unele interpretări critice sau dramatice ale operei sale.
Nu-mi plac, aşadar, deloc interpretările ce tind să îl actualizeze pe clasic, pe tiparul „lumea românească e ca-n Caragiale”. Nicidecum: după cum a arătat mai demult un critic, lumea românească nu a fost ca-n Caragiale nici în epoca lui Caragiale (deoarece opera este, orice s-ar spune, o proiecţie ideală a realităţii), nu e nici azi (din cauză că ne-am pierdut, de decenii bune, inocenţa: ticăloşii fac rău conştient). Ca şi încercările de a vedea în poemul Luceafărul tribulaţiile biografice sau filozofice ale lui Eminescu însuşi, aceste încercări de a proiecta mizeria morală a lumii în care trăim în cadrele ideale ale operei lui nenea Iancu nu poate duce – citez un clasic – decât la bizarerii.


Nu-mi place, de asemenea, interpretarea excesiv textualizantă a lui Caragiale. Nu ştiu dacă Nicolae Manolescu a avut neapărat dreptate atunci când i-a refuzat lui Caragiale dreptul la o conştiinţă artistică. Dar unde are cu siguranţă dreptate criticul este acolo unde arată că, şi dacă ar fi avut conştiinţă artistică, aceasta este structural diferită de cea a literatorului contemporan.


Nici unele interpretări teatrale, ce pun accentul pe şarjă sau, dimpotrivă, îl transformă pe autor într-un dramaturg abscons, nu-mi plac defel. Primele ignoră măsura, calitate fundamentală a textelor lui nenea Iancu, iar cele din urmă ignoră umorul: instrument moral, ce salvează personajele din absurdul în care, aparent, trăiesc.


În fine, ce-mi displace cel mai tare la Caragiale este compoziţia lui Ioan Bolborea, din faţa Teatrului Naţional. Monstruoasă dovadă de neînţelegere a scriitorului! Din noianul de argumente posibile, aduc aici unul singur: faptul că sculptorul l-a reprezentat pe Caragiale în afara lumii sale. Or, oricine l-a citit pe scriitor a observat că acesta stă la masă, textual vorbind, cu personajele pe care le imaginează.


Detractorii lui nenea Iancu, iată, i-au jucat un renghi, ascunzându-se sub masca unui elogiu prost înţeles, care echivalează cu o încăpăţânată negare.


Camelia Săpoiu
(FILOLOG, PROFESOR DE LITERATUR{)


Când mi s-a adresat întrebarea-pretext, primul meu gând a fost către tema şcolii reflectată în schiţele lui Caragiale. S-a afirmat că talentul lui Caragiale stă în forţa de observaţie a moravurilor din lumea-lume (V. Fanache, 2002). Şcoala, ca instituţie, cu tot ce va fi presupunând, nu scapă nici ea liniilor pronunţate ale caricaturii... scurte a lui Caragiale.


Realităţile din şcoala de acum o sută şi un pic de ani, satirizate în multe dintre schiţele lui Caragiale, îşi potrivesc subtil datele cu ceea ce se petrece azi în şcoala românească.
Şi acest lucru nu-mi place la Caragiale!


Promovarea fără merit a unui examen, caricaturizarea metodelor de predare şi a criteriilor de evaluare a elevilor, falsa încredere a profesorului în potenţialul elevilor, caricaturizarea rezultatelor educaţiei, încercarea de corupere a  examinatorilor, lipsa de respect pentru dascăli, birocraţia în administraţia şcolilor, toate acestea reprezintă suficiente repere pentru imaginea învăţământului de acum mai bine de un secol. Unele dintre ele, din păcate, se prelungesc până azi.


Vechea noastră cunoştinţă, dl Mariu Chicoş Rostogan, are o pasiune pentru metodele moderne (Un pedagog de şcoală nouă). „Aplicaţiunea” metodei intuitive nu face, însă, decât să scoată în evidenţă lipsa de tact a profesorului, lipsa de logică, falsa încredere în ştiinţa de carte a propriilor elevi şi, cel mai ridicol, chiar lipsa de metodă. Micul Ftiriadi, examinat doar prin întrebări retorice care necesită răspunsuri monosilabice – da/nu, este felicitat de „pedagogul absolut” pentru prestaţia sa. Profesorul îşi justifică patetic demersul didactic – „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june!” – în faţa „ilustrei doamne” Ftiriadi (care, ca din întâmplare, precizează, apropo de examen: „e ordin de la minister”). Nu pot să nu-mi închipui cât de traumatizat ar fi fost astăzi Micul Ftiriadi de o mie de camere de luat vederi urmărindu-l duşmănos la examenul de maturitate. Dar nu pot nici să nu mă gândesc la sutele de mici ftiriadi cărora ani la rând le-a fost suficientă exprimarea monosilabică. 


Tema promovării fără merit a unui examen deschide o alta, cu bătaie mai lungă, înspre comedii, aceea a consecinţelor pe care le suportă întreaga societate când „bacaloriaţii” ajung să studieze Dreptul, după ce ultimul examen e promovat, la morală: „Ce are a face morala cu cariera de avocat?” (Bacalaureat). Profesorul de morală are, totuşi, o oarecare... morală, fiindcă nota 6, de trecere, o vor avea toţi candidaţii, pe motiv că sunt „de familie bună”, graţie intervenţiei pentru aspirantul la cariera magistrat. Mai greu de convins este domnul institutor Tiberiu Bumbeş (Premiul întâi), care, imun la intervenţia unei doamne, nu acordă câteva sutimi unui elev decât după ce primeşte ameninţări de la prefect că-şi va pierde catedra. În alte situaţii, graţiile feminine sunt mai eficiente şi asistăm la câteva modificări demne de un poem pedagogic: 5 la istorie devine 6, 3 la matematică devine 8, iar 1 la morală (din nou, morala!) devine 10! (Cele trei zeiţe).


Foarte puţini dintre profesorii lui Caragiale rezistă co­rupţiei, iar atunci când o fac, ignorând presiunile de tot felul, iese la iveală condiţia profesorului, umilit într-o societate care nu recunoaşte valoarea intelectuală. Domnul profesor Pricu­pescu, aflat cu doi ani înainte de vârsta pensionării, refuză să treacă „un leneş”, în ciuda intervenţiilor diverse şi a sugestiilor „prieteneşti”: „Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci pe grozavul, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă?” (Dascăl prost).


Indiscutabil că autorul schiţelor şi al momentelor prezintă în linii detaliate caricatura şcolii şi a tot ce presupune universul său. Iar caricatura aduce râsul.
Dar tot ce provoacă râsul lasă cumva şi un gust amar.
Şi asta nu-mi place...  


Irina Petraș
(CRITIC LITERAR)


Literar vorbind şi foarte pe scurt, îmi place Caragiale. De acord, o discuţie e, în sine, un elogiu. Fiindcă presupune o recitire în contexte – generale şi personale – schimbate. Veacul a înaintat, instrumentarul critic s-a îmbogăţit, pretenţiile cititorului s-au subţiat (şi în bine, şi în rău!). O adevărată lectură nouă se fereşte de înălţarea de statui cu totul şi cu totul de aur ori de sanctificări năuce, dar şi de datul de pământ, în termeni şi atitudini marginale. Lectura ta îl poate întoarce pe toate feţele pe Eminescu, de pildă, îşi poate proba liber fineţea şi perspicacitatea analitică, dar ea va fi obligatoriu argumentată în vecinătatea complexă a textului şi contextului operei. Să spui că nu eşti fan al cutărui mare scriitor ori că îl simţi ca pe un cadavru din debara nu e decât cădere în kitsch atitudinal – se încurcă borcanele şi conceptele –, care, uneori, face rating. Fanul se manifestă în strictă şi mişcătoare contemporaneitate. Nu-mi sună bine româneşte să spun că nu-s fană a lui Homer, dar pot să nu fiu fană a lui Coelho (care e fix de-un leat cu mine!). Nici apăsarea pe „nenea” Iancu nu-mi place din cale afară. Fie şi numai fiindcă, trăgându-mă de brăcinar cu scriitorii durabili, pretind în gura mare că sunt de-un calibru cu ei. Caragiale – contemporanul nostru e o formulă care descrie larga posibilitate de lecturi succesive, nu prezenţa pe acelaşi palier. În posteritate, revizitezi o operă şi cauţi semne ale durabilităţii/datării, lucruri depăşite ori modificate ale percepţiei asupra lumii, detalii nebăgate în seamă fiindcă nu le-ai văzut în scrisul prospectiv al autorului. Aş mai spune ceva. Pentru mine, patetismul e de exclus cu totul dintr-o lectură asupra trecutului, inclusiv literar. Ea se cuvine să fie cea cu mintea/informaţia de pe urmă, calmă, lucidă, mai înţeleaptă. Îmi sună barbar (sau psihanalizabil) punerile la zid violente ori plăcerea de a descoperi pete în soare şi noduri în papură când e vorba despre oameni cu cariera pământeană încheiată. Nu mă gândesc la regula „despre morţi numai de bine” şi nici la canonizări şi tabuuri, ci la faptul că patima strică la instrumentarea cazului, căci pledoaria neagră se face – cu tot „curajul”! – în absenţa împricinatului. În abordările etico-morale mult post factum, o anume reticenţă, circumspecţia, tatonarea sunt obligatorii, căci nu mai e decât cuvântul meu semeţ şi apodictic contra scrisului său infinit interpretabil.


Revenind. Omeneşte, mă tem că merită să spui îmi/nu-mi place când speri, oricât de puţin, că se mai poate schimba ceva. Aş putea spune că nu-mi place mustaţa colegului meu de redacţie sau culorile pe care le poartă, gândind deja la momentul în care va renunţa la podoabă şi va încerca alte nuanţe. Mustaţa lui Caragiale, ca şi toate gesturile şi umorile sale sunt deja de piatră, nu suportă modificări. Reţin, însă, cu încântare amănuntul celor două vizite la Cluj din 1903-1904, făcute cu gândul de a se muta aici; îmi spune multe şi zvonul că autorităţile vremii se temeau de o asemenea întâmplare şi îl „sfătuiseră” să renunţe.


Literar vorbind şi foarte pe scurt, îmi place Caragiale. Felul în care a manevrat şi răsucit limba română îmi lasă o extraordinară libertate de atitudine. Îl pot reciti cu delicii de locuitor al limbii române, cu încântări de privitor critic şi oarecum moralist al mofturilor omeneşti. Pot frunzări cu bucurii ascuţite ori contondente seninătatea cinismului său, grava conştiinţă a nimicniciei. Îmi pot provoca înfiorări abisale recitindu-i nuvelele. Pot chicoti cu adresă când un tip uman caragialesc tocmai reînvie în preajma mea. Teatrul său răspunde la fel de bine lecturii în singurătate ori jocului pe orice scenă, în orice viziune regizorală. În diversitatea operei sale nu încape nicio ne-plăcere. Ambiguă, fină, deschisă, ea nu poticneşte şi nu împotmoleşte nicio abordare. Îl pot citi – liber, repet – flecarii şi zgârciţii la vorbă, cinicii şi sentimentalii, sumbrii prezicători de apocalipse şi voioşii trăitori ai clipei. Opera sa e încăpătoare, dar şi în stare să ia, la o adică, forma vasului cititor.


Bogdan-Cristian Drăgan
(REGIZOR DE TEATRU ±I FILM)


Nu-mi place Caragiale pentru că are întotdeauna dreptate. Nu-mi place Caragiale pentru că, dacă luăm oricare segment al societăţii româneşti, putem face o mulţime de distribuţii paralele pentru oricare dintre scrierile sale dramatice. Nu-mi place pentru că nu ne dă pace nici în parlament, nici la şcoală, nici la Berlin. Nu-mi place pentru că toţi caţavencii, miţele baston şi miticii au devenit experţi în Caragiale şi citează din el la greu. Nu-mi place Caragiale pentru că, dacă nu îi eşti personaj, eşti hulit şi alungat din propria ta ţară.


Nu-mi place Caragiale pentru că am făcut un experiment tragic în spectacolul meu Caragiale XXI-22: mi l-am imaginat pe Caragiale participant şi cronicar al evenimentelor din 22 decembrie 1989 şi mi-am dat seama că „boborul” a rămas acelaşi ca şi în cazul „revuluţiei” de la Ploieşti, dar Caragiale, rătăcind printre tinerii morţi fără vină, a devenit tragic. Şi un Caragiale tragic este de nesuportat.


Nota red.: Premiera spectacolului Caragiale XXI-22 a avut loc joi, 11 octombrie 2012, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova, avându-i în distribuţie pe Anca Dinu şi Nelu Serghei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul