Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre snobi și snobbism

        Gabriela Adameșteanu

În prima tinereţe, ca orice om nesigur pe el, avusesem şi eu doza mea de snobism, însă, pe măsură ce mi se consolida identitatea, am tot pierdut-o.


Nu mă refer la snobism ca la un „fenomen negativ”. Snob şi snobism sunt cuvinte pe care le-am învăţat la 20 de ani. Citindu-l pe Proust, le-am dedus din context: deşi snobi există în toate regimurile politice, în anii ’60, comunişti, cuvintele acestea n-aveau mare circulaţie.


În căutarea timpului pierdut, una din cărţile care m-au influenţat profund, mi-a nuanţat înţelegerea lor. Uşor de ridiculizat, agasanţi, obsedaţi să acceadă la o imagine socială cât mai avantajoasă, snobii vânează obiecte şi persoane „cu brand” şi le fac publicitate ca să-şi acopere mediocritatea. Ori doar propria nesiguranţă interioară. Snobi nu sunt doar bovaricii ierarhiilor sociale, ci şi promotorii culturali, cei care difuzează cu entuziasm noutăţile, moda culturală. Într-un moment sau altul al vieţii, toţi suntem snobi, unii mai puţin, alţii mai mult.


Snob fusese şi Marcel Proust, marele „specialist” al fenomenului, frecventator asiduu al saloanelor la modă.


Şi eu îmi alesesem subiectul lucrării mele de diplomă, Disoluţia personajului în romanul „În căutarea timpului pierdut”, dintr-un mic snobism. Autorul ciclului, Marcel Proust, avea să devină important pentru formaţia mea de scriitoare, dar, când l-am ales, nu ştiam mai nimic despre el.


*
La sfatul unui unchi al meu, avocat, cu legături (un pic snoabe) în mediul scriitorilor şi al pictorilor, încercasem, mai întâi, să-mi aleg un autor contemporan, care, eventual, m-a sfătuit el, m-ar fi ajutat şi la repartiţie: grija studenţilor de atunci, în ultimul an. Sfatul lui a fost să-l aleg pe Miron Radu Paraschivescu, auzise de el sau poate chiar îl întâlnise în cercuri comune. Spre deosebire de unchiul meu, trăiam departe de viaţa literară şi nu ştiam că Miron Radu Paraschivescu (MRP-ul, pentru familiari) avea faima unui mentor generos cu scriitorii tineri lansaţi de revista condusă de el, Povestea vorbei. Datorită gesticulaţiei iconoclaste şi posturii de mentor literar deschis înnoirilor, se afla într-o vogă crescândă: o adevărată vedetă a mo­men- tului. Cel puţin aşa aveam să-l imaginez, peste câţiva ani, din poveştile entuziaste ale Norei Iuga şi ale lui Virgil Mazilescu, iar mai târziu, din referirile lui Norman Manea şi Dumitru Ţepeneag. Toţi, din câte ştiu, descoperiţi şi publicaţi de MRP.


Numai că eu nu aveam proiectul să devin scriitoare, iar poezia lui, oricât m-am străduit, nu-mi spunea nimic. Am renunţat la ipoteticul ajutor pentru repartiţie (pură utopie), fiindcă mă simţeam incapabilă să „scot ceva” din literatura lui. A contat şi faptul că nu-i puteam „ierta” postura de „autor al regimului”. Mult timp i-am respins in corpore pe scriitorii realismului socialist cu care fusesem intoxicată din clasele primare. Auzisem, de mică, şi comentariile tatălui meu, şi cele ale unchiului avocat, Nicolae, despre „altul care s-a vândut”, despre banii mulţi pe care, într-o perioadă de sărăcie, îi primeau „scriitorii regimului”, despre literatura „actuală” care „nu este literatură”. Mai aflasem şi că MRP avusese un oarecare rol în pregătirea execuţiei lui Arghezi, prin celebrul articol al lui Sorin Toma Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, publicat în 1948, în  Scânteia. Ne vorbise despre el, cu ironie, şi profesorul George Ivaşcu, la cursul de literatură contemporană. Ne citase şi mostre de poezie proletcultistă din A.E. Baconski – „şi mai trece o noapte/ şi mai trece o zi/ se ascute lupta dintre clase/ iar chiaburii se arată a fi, elemente tot mai duşmănoase” – ori Dan Deşliu, cu Lazar de la Rusca (povestea întoarsă pe dos a rezistenţei în munţi de azi). Nu mi-a fost simplu, ulterior, să îndulcesc, în mintea mea, imaginea acestor doi autori/oameni, ambii morţi în condiţii dramatice, unul la cutremurul din 1977, în blocul de vizavi de Biserica Rusă, celălalt înecat în Marea Neagră, curând dupa 1990, lângă Casa Scriitorilor de la Neptun. Din copilărie, am dedus că cel mai mare păcat era „să scrii cu Partidul”. Am ieşit în libertate, după 40 de ani, fără să fi „păcătuit” cu un rând „de compromis”, dar şi cu maniheismul educaţiei comuniste întors pe dos. Mi-au trebuit ani buni ca să ies din el; dacă chiar am ieşit.


*
Tot căutând un subiect „ieşit din comun” pentru lucrarea de diplomă, pe lista cu teme a profesorului Silvian Iosifescu, la Catedra de Teoria Literaturii, am dat peste Disoluţia personajului în romanul lui Marcel Proust „În căutarea timpului pierdut”. Doar micul meu snobism, ignoranţa şi gustul riscului m-au împins la gestul temerar de a alege un scriitor căruia nu-i citisem cărţile şi despre care nu ştiam nimic. Iar ciclul proustian se afla, în integralitatea lui, doar la Biblioteca Academiei. În franceză! Pentru mine, pe atunci, redacţiile literare se aflau într-un inaccesibil Empireu. Habar n-aveam că prestigiosul Secol 20 pregătea, pentru aprilie 1965, un număr special Proust. Semnalul altei „reabilitări” accelerate din acei ani, când suprarealiştii, avangardiştii, moderniştii etc. erau aduşi în sacul ideologic, surprinzător de încărcat, al unui Moş Gerilă, brusc tolerant, şi vărsaţi, claie peste gramadă, sub ochii noştri uluiţi: copii crescuţi în penuria proletcultistă.


*
Am rămas mult timp convinsă că primul traducător al lui Proust, Radu Cioculescu, murise demult; şi demult, în timpul, nebulos şi fabulos, dinainte de 23 August, mi s-a părut că apă­ruse şi acest prim volum al ciclului proustian. Avea o punere în pagină şi o hârtie diferite de cele ale cărţilor apărute în „timpul nostru”.


Intrasem la facultate cu certitudinea că epoca închisorilor rămăsese în urmă. Dar, de fapt, Radu Cioculescu, muzicolog, eseist şi traducător, murea de cancer în închisoarea din Dej, la 6 ianuarie 1961, chiar anul când, proaspătă studentă, descopeream amfiteatrele şi serile de dans.
Absolvent al Facultăţii de Chimie, făcuse studii de muzică în Austria. Subdirector al Operei Române (1930), director adjunct al Filarmonicii (1934). Redactor şi secretar general de redacţie al Revistei Fundaţiilor Regale, secretar al Centrului Român PEN. Internat în lagărul de la Tîrgu-Jiu (între 12 decembrie 1942 şi 6 martie 1943), pentru ceea ce Lucian Boia numeşte „cârteli” contra regimului Antonescu, trimis, apoi, pe Frontul de Est, unde plecase cu maşina de scris şi cu traducerea din Proust. Director în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1946), consilier artistic al Operei Române (1945-1947). Ţărănist, antilegionar afişat, mason, sprijinitor al Guvernului Rădescu. Traducerea celui de-al doilea volum din În căutarea timpului pierdut era în şpalt în 1949, atunci când a fost arestat. Judecat într-un proces de „complot şi trădare” şi condamnat la 12 ani temniţă grea.


Singurul român radical, după definiţia colaboratorului său, Mihail Sebastian. „Democrat de factură occidentală”, după definiţia lui Lucian Boia.


*
Fusesem avertizată că Proust este un autor „dificil”, dar, mândră de permisul la Biblioteca Academiei, m-am afundat în lectură cu entuziasmul diletantului. Bibliografia despre Proust era cvasi-inexistentă: ultima carte străină consacrată lui, semnată de  Ramon Fernandez, apăruse, cred, în 1943. Poate fusese achiziţionată în timpul regimului Antonescu, când era o noutate, fiindcă autorul ei, Ramon Fernandez, a fost colaboraţionist. Dacă n-ar fi murit puţin înainte de eliberarea Parisului de sub ocupaţia germană, ar fi fost, dacă nu condamnat la moarte ca Robert Brasillach, cel puţin arestat, ca Drieu La Rochelle, care s-a sinucis în închisoare. Cartea lui Ramon Fernandez despre Proust se afla la Fondul Special al Bibliotecii Academiei şi nici în Franţa n-a mai fost reeditată o vreme. Fiind veche de peste un deceniu, am citit-o cu condescendenţă: nu ştiam că era încă una dintre cele mai substanţiale, chiar şi la acea oră. Nu-mi mai amintesc dacă am citat-o în cuprinsul lucrării mele ori la bibliografie, dar şeful meu de lucrare, Silvian Iosifescu, şi referentul, tânărul asistent Mircea Martin, mi-au dat nota maximă pentru curajul de a mă arunca în fluviul proustian fără să ştiu să înot.


Backgroundul cărţii mi s-a clarificat abia în 2008, atunci când l-am întâlnit, la Bucureşti, pe fiul lui Ramon Fernandez, Dominique. Romancier ultra-premiat, autor de biografii pasionante şi de cărţi de voiaj, realizate împreună cu un celebru fotograf, partenerul său de viaţă (una chiar despre România ani­lor ’90, privită cu interes şi simpatie, ceea ce nu se întâmplă des), globe-trotter pasionat şi duşman declarat al „noului roman”, Dominique Fernandez a aşteptat să ajungă la 80 de ani ca să publice o amplă şi impresionantă viaţă a tatălui său, intitulată Ramon. Mi s-a părut pasionantă. O încercare de a găsi explicaţii, de a-l scuza, în ultimă instanţă, pentru colaboraţionismul lui, dar şi o imagine atotcuprinzătoare a interbelicului francez, cultural şi politic, cu neaşteptate similitudini cu interbelicul nostru. În Maurras, Barrés, am descoperit fraze similare cu cele din discursul naţionaliştilor români: l’air du temps.


Marele ecou al biografiei lui Ramon Fernandez l-am putut măsura la faţa locului, în 2009, la Salon du Livre din Paris, unde Dominique Fernandez era asaltat de jurnalişti. Eram acolo din întâmplare, fiindcă îmi apăruse ediţia franceză a Drumului egal al fiecărei zile/Vienne le jour, aşa cum întâmplătoare fusese şi întâlnirea cu Proust, şi cea cu cartea lui Ramon Fernandez, şi cea cu fiul său. M-a mirat, iar, cât de ciudat se intersectează destinele cărţilor şi ale oamenilor: ca şi Drumul egal al fiecărei zile, Ramon Fernandez făcea parte din prima mea tinereţe.


(Fragment din volumul memorialistic
Anii romantici, aflat în pregătire)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul