Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trolius și Cresida

        

Traducere de Lucia Verona



SCENA 3


Tabăra grecilor. Sunet de trâmbiţă. Intră Agamemnon, Nestor, Ulise, Diomede, Menelau şi alţii.


AGAMEMNON: Prinţi, ce necaz v-a gălbejit obrajii?
Orice proiect ce pe pământ începe
Cu-elan şi cu speranţă, e ratat;
Răsplata cea promisă nu se-arată.
Cresc hopuri multe, dezastre în calea
Celei mai chibzuite-acţiuni precum
Prin confluenţa sevei, pinul drept
Devine strâmb, contorsionat de noduri.
Nu-i ceva nou nici pentru noi, dragi prinţi,
Că pân’ acum nu am ajuns la ţel,
Că după şapte ani de-asediu, Troia
E încă-ntreagă; dar atâtea fapte
De arme din vechime, cunoscute
Bine de noi, au fost experienţe
Eşuate, nu şi-au atins menirea,
Nici nu s-au întâmplat aşa cum mintea
Le-a născocit. De ce atunci, voi, prinţi,
Vă ruşinaţi de tot ce am făcut?
De ce roşiţi, când toate-aceste-eşecuri
Nu-s altceva decât voia lui Zeus,
Măritul, ce ne pune la-ncercare,
La oameni căutând tenacitatea,
Nobil metal de negăsit la bine?
Pentru c-atunci cel brav, dar şi cel laş,
Cel tont, cel înţelept, analfabetul
Şi-artistul sau cel tare şi cel slab
Par toţi la fel, de parcă ar fi rude.
Dar când se-ncruntă soarta a furtună,
Atunci, ca un puternic evantai,
Mătură totu-n cale şi rămâne
Doar ce e consistent, cu greutate,
Valoare-n sine şi virtute.
Cu mult respect pentru divinu-ţi tron.
NESTOR: Mărite Agamemnon, Nestor vrea
Vorbele-ţi să le facă înţelese.
Se pune la-ncercare bărbăţia
În vremuri grele. Când e marea lină,
Câte bărci mici plutesc la sânu-i calm,
Croindu-şi drum în rând cu mari corăbii!
Dar când năvalnicul Boreu pe Thetis
Cea blândă o scoate din minţi, vedeţi
Cum nava cea puternică despică
Talazuri şi-ntre munţi de apă saltă
Ca Pegasul lui Perseu. Dar firava
Bărcuţă, ce-adineauri se-ntrecea
Cu cea solidă? Ori s-a ascuns în port,
Ori hrană lui Neptun e. Tot aşa,
Bravada şi bravura se despart
Când soarta e-n furtună; căci atunci
Când cerul e senin, tăunul este
Pentru cireadă mai sâcâitor
Ca tigrul, dar când vântul suflă tare
De-ngenunchează stejarii cei groşi,
Iar muştele caută-adăpost, atunci
Cei bravi, stârniţi de furia naturii,
Se-nfurie şi ei şi se-acordează
Pe-acelaşi ton acut, ca să înfrunte
Soarta furtunoasă.
ULISE: Agamemnon,
Tu, mare comandant, forţa Eladei,
Eşti pentru noi şi inimă, şi suflet,
Şi spiritul în care ne regăsim
Noi toţi... ascultă ce zice Ulise.
Sunt de acord cu tot ce-aţi spus; mă-nclin
(către Agamemnon) În faţa ta, cel mai de seamă rege
(către Nestor) Şi-a ta, slăvit pentru-anii tăi cei mulţi.
Discursuri excelente! Agamemnon,
Pe-al tău toţi grecii-ar trebui-n aramă
Să-l dăltuiască, iar Nestor cel de-argint
C-un fir de aer, tare precum axa
Cerească, să lege toate-urechile
Ahee, de vorbele-i cu har. Totuşi,
Vă cer, mari înţelepţi, să-l ascultaţi
Pe-Ulise.
AGAMEMNON: Prinţe din Ithaca, spune!
Ca tu să-nşiri aici prostii şi fleacuri
E tot atât de mică şansa, ştim,
Precum să ne încânte mitocanul
De Tersit cu preziceri, muzici, glume
În timp ce-şi clănţăne de zor dantura.
ULISE: Deci, Troia n-a fost cucerită încă,
Măreţul Hector nu a fost învins.
Şi ştiţi de ce? Staţi, că vă spun acuşi:
Domnia legii este neglijată;
Vedeţi, câte corturi pe câmp au grecii,
Au tot atâtea găşti de fanfaroni.
Când comandantul nu e ca un stup
Spre care zboară toate-albinele,
De unde miere? Când rangu-i ascuns,
Mascaţi arată bine şi cei proşti.
Dar cerul chiar, planetele şi Terra –
Ce-i centrul lumii – ordinea respectă,
Prioritatea, locul, cursul, gradul,
Momentul, simetria şi cadenţa,
Şi forma, şi funcţia, şi uzanţa
La orişice nivel. Iată de ce
Mândra planetă Sol tronează-n slavă,
Iar ochiul ei benefic corectează
Aştrii rău aspectaţi şi-i ţine-n frâu
Pe toţi, şi buni, şi răi, precum un rege.
Dar când încep planetele s-o ia
Haihui, mergând de-a valma către haos,
Atunci să vezi dezastre – ce de boli,
Răscoale, ce furtuni pe mare, vânt
Turbat, cutremure şi spaime rele,
Ce groază, ce urgie, ce schimbări!
Întorc din drum, taie din rădăcină,
Zdrobesc, scot totul din ţâţâni, distrug
Buna-nţelegere şi unitatea
Popoarelor! Când ordinea dispare,
Scara pe care treaptă după treaptă
Urcăm spre orice ideal înalt,
Ţelul e compromis. Cum ar putea
Să stea la locul lor societăţi,
Titluri şcolare, bresle în oraşe,
Comerţul paşnic dintre două ţărmuri,
Dreptul de prim-născut, senioria,
Coroane, sceptre, lauri, cum ar putea
Acestea fără ordine să fie?
De scoţi o treaptă doar, dezacordată-i
Struna, şi să te ţii discordii! Totul
Devine confruntare: se înalţă
Apele mării mai sus decât ţărmul,
Devine globul doar un boţ de humă,
Conduce forţa brută slăbiciunea,
Fiul cel violent şi-ucide tatăl.
Forţa devine drept, sau drept şi strâmb,
Justiţia decade între ele,
Îşi pierd şi numele, toate la fel,
Apoi devine totul doar putere.
Puterea – voinţă, voinţa – poftă,
Iar pofta e un lup universal;
Cu dublu sprijin: voinţă-putere,
E gata să-nghită universala
Pradă, apoi se-nfulecă pe sine.
Mărite Agamemnon, acest haos,
Se-ntâmplă negreşit când ierarhia
E-năbuşită.
Şi-această neglijare-a ierarhiei
Ne face să păşim în jos, când ţelu-i
Urcuşul. Comandantu-i defăimat
De cel aflat mai jos de el c-o treaptă,
Acesta de cel de sub el, şi-aşa,
Urmând exemplul primului sătul
De şeful lui, se-ajunge la o stare
Febrilă de invidie, se-ntrec,
Care-i mai palid şi mai fără vlagă.
Aceasta-i febra care ţine Troia,
Nu-a ei tărie. ’Ntr-un cuvânt, să-nchei:
Noi suntem slabi, nu sunt puternici ei.
NESTOR: Ulise a aflat cu-nţelepciune
Ce febră ne-a îmbolnăvit oştirea.
AGAMEMNON: Deci, ai găsit pricina bolii,
Ştii şi vreun leac, Ulise?
ULISE: Marele-Ahile, socotit de toţi
Forţa supremă, fruntea oştii noastre,
Tot auzind cât îl admiră lumea,
E tot mai încrezut şi mofturos,
Şi zace-n cortul lui bătându-şi joc
De ţelul nostru; lângă el, Patrocle
Toată ziulica leneveşte-n pat
Şi face glume proaste.
Cu gesturi caraghioase şi stângace,
Zice că ne imită, bârfitorul,
Sau ne parodiază. Uneori,
Chiar rolul tău de comandant suprem
Îl joacă, vorbind ca un cabotin
Mândru de muşchii lui şi încântat
S-audă scârţâitul tălpii sale
’N timp ce păşeşte pe-ale scenei scânduri.
C-o jalnică, exagerată farsă,
Să te imite vrea, iar când vorbeşte
Parcă-i, zău, o flaşnetă rablagită,
Spunând pe şleau cuvinte ce-ar părea
Măscări chiar şi-n gura monstrului Tyfon.
La gluma asta proastă, -Ahile râde
În hohote şi-aplaudă din pat,
Strigând „Bravo! E leit Agamemnon!
Acum, joacă-l pe Nestor, fă Hm! ca el,
Mângâie-ţi barba ca ’nainte de-un
Discurs”. Nu-i mai aproape de model
Decât sunt două linii paralele,
Sau seamănă Vulcan7 cu soaţa lui,
Dar bunu-Ahile strigă „Excelent!
E leit Nestor. Acum joacă-mi-l
Cum se-narmează noaptea la alarmă”
Şi-atunci, desigur, micile daefecte
Ce ţin de vârstă sunt prilej de haz:
Cum scuipă şi tuşeşte, chinuit,
Cu mâna tremurândă încheindu-şi
Gherdanul în cârlige. Iar la asta,
Bravul moare de râs: „Patrocle-opreşte,
Sau coaste de oţel să-mi dai, că altfel,
Risc să pocnesc de râs!”. Şi-n felul ăsta,
Talentul, harul, firea, -nfăţişarea
Fiecăruia şi ale tuturor,
Împliniri, ordine şi calităţi,
Chemări la luptă, precauţii, planuri,
Negocieri de pace şi succese,
Înfrângeri, tot ce vrei şi ce nu vrei,
Pentru-ăştia doi prilej de calomnii e.
NESTOR: Iar imitaţiile celor doi,
Care, cum spune-Ulise, au succes
Şi-au prins, i-au molipsit pe mulţi. Iar Aiax
Chiar s-a emancipat şi stă cu nasul
Pe sus, e mândru ca Ahile, şi el
Stă toată ziua-n cort, la fel petrece
Cu gaşca lui; la fel, ca un oracol,
De sus vorbeşte despre-acest război,
Pe Tersit, cel infam, spurcat la vorbă,
L-asmute c-un gunoi să ne compare,
Prestigiul nostru să-l discrediteze,
Cum c-am fi slabi în situaţii grele.
ULISE:Politica ne-o taxează drept laşă;
La ei, mintea-n război nici nu contează,
Nesocotesc prudenţa, preţuiesc
Doar mâna ce loveşte. Mintea care
Prevede azi câte mâini vor lovi
Când cheamă datoria şi, atent,
Prin spionaj, află câţi sunt duşmanii –
Ah, asta nu are nicio valoare,
E doar război pe hartă sau în pat;
Berbecele care dărâmă ziduri
Prin forţa şi balansul izbiturii,
Cred ei, e mai presus cu mult ca mâna
Ce l-a făcut sau mintea ascuţită
Care-i indică ţinta.
Dacă-i pe-aşa, zău, calul lui Ahile
Face cât mulţi fii ai zeiţei Thetis.
AGAMEMNON: Ce-i cu trompeta asta, Menelau?
MENELAU: De la troieni.


(Intră Enea şi trâmbiţaşul.)


AGAMEMNON: Cu ce ocazie la cortul nostru?
ENEA: Vă rog, acesta-i cortul marelui Agamemnon?
AGAMEMNON: Da, chiar acesta e.
ENEA: Sunt prinţ şi mesager; mi-e-ngăduit
Să-ncânt auzul regelui cu veşti plăcute?
AGAMEMNON: Mai sigur decât scutul lui Ahile,
În faţa grecilor care-ntr-un glas
Proclamă pe-Agamemnon capul lor.
ENEA: E bine zis: iată-mă-asigurat.
Cum poate un străin să-i recunoască
Statura imperială printre semeni?8
AGAMEMNON: Cum?
ENEA: Întreb ca să pot face-o reverenţă,
Să am obrajii gata-mbujoraţi,
Sfioşi ca zorii ce cu ochi glaciali
Se uită la soarele tânăr, Phoebus9.
Care-i divinul comandant al oştii?
Care e Agamemnon cel măreţ?
AGAMEMNON: Troianul ăsta-şi bate joc de noi
Sau poate-aşa-s troienii, respectuoşi.
ENEA: Pe timp de pace sunt curtenitori,
Ca îngerii plini de respect se-nclină;
Dar când devin soldaţi, sunt numai vână,
Cu muşchi şi braţe tari, buni spadasini şi,
Mi-e martor Zeus, cei mai bravi. Enea, şşşt!
Troiene, taci! Dă-ţi una peste gură,
Valoarea laudei se risipeşte
Când însuşi cel lăudat se preţuieşte.
Când însă-i de la un duşman abil
Orice-alt elogiu ar fi inutil.
AGAMEMNON: Deci, te numeşti Enea, zici, troiene?
ENEA: Da, grecule.
AGAMEMNON: Şi cu ce treabă vii?
ENEA: Pardon, domnu’. Îi spun lui Agamemnon.
AGAMEMNON: El, sfat de taină c-un troian nu ţine.
ENEA: Nici eu nu vin din Troia să-i şoptesc,
Şi-aduc un trâmbiţaş să mi-l trezească
Din somn, să fie-atent, doar după-aceea
Am să-i vorbesc.
AGAMEMNON: Poftim, vorbeşte
Liber ca vântul, nu-i ora lui de somn
E treaz acum, troiene, Agamemnon.
Ţi-o spune el.
ENEA: Să sune trâmbiţa!
Răsune glasul tău de-alamă printre
Leneşe corturi, s-afle toţi vitejii
Ahei ce le propune Troia-acum.
Avem un prinţ în Troia, Agamemnon,
Pe nume Hector şi Priam i-e tată.
Pe-această acalmie rugineşte
De plictiseală; m-a trimis cu surle,
Să spun aşa: „Regi, prinţi, aristocraţi,
De-i vreunul printre cei mai bravi ahei
Ce-onoarea-o ţine mai presus de-odihnă,
Şi faima mai presus de-a sa prudenţă,
Valoarea îşi cunoaşte, nu-i fricos,
Iar mândra-şi iubeşte mai mult decât
Cu vorba şi cu alte arme vrea
Să îi proclame frumuseţea, da –
Lui i se adresează provocarea.
În văzul tuturor – troieni şi greci –,
Hector va demonstra, sau va-ncerca
S-o facă, deci, că niciodat’ un grec
N-a-mbrăţişat femeie mai cinstită,
Frumoasă şi-nţeleaptă ca a lui.
Trâmbiţa mâine îi va răsuna
La jumătatea drumului spre Troia
Spre-a deştepta un grec îndrăgostit
De-a binelea. De vine vreunul, Hector
Îi dă onorul, iar de nu, s-o-ntoarce
În Troia şi-o să spună că-s urâte
Grecoaicele, arse de soare şi
Nu merită să lupţi de dragul lor. Am zis.
AGAMEMNON: Vom spune asta-ndrăgostiţilor.
De cei fără de suflet ne-am lipsit,
Dar noi suntem soldaţi. Şi doar un laş
N-a fost, nu-i sau nu va fi-ndrăgostit.
Cel ce iubeşte, a iubit sau va iubi
Cu Hector va lupta. De altul nu-i, lupt eu.
NESTOR: Spune-i de Nestor, ce era bărbat
Pe când bunicul lui sugea la ţâţă.
E azi bătrân, dar dacă-n oastea greacă
Nu se găseşte-un nobil care arde
Să lupte pentru-a lui iubire, spune-i
Că barba albă-o voi piti-n armură,
La fel şi muşchii slabi şi îi voi spune
Că mai frumoasă ca bunica lui
Fu doamna mea, de-o cinste nepereche.
Şi dovedi-voi junelui năvalnic
Că sânge am şi n-am trăit zadarnic.
ENEA: Cerul să ne ferească de aşa
Penurie de tineri!
ULISE: Amin.
AGAMEMNON: Bunule prinţ Enea, hai, dă-mi mâna
Să te conduc în cortul meu. Întâiul,
Ahile va afla de provocare;
Apoi toţi nobilii ahei, cu mic, cu mare.
Te-om ospăta, să vezi şi tu, îţi zic,
Cum îl primim pe-un nobil inamic.


(Ies toţi în afară de Ulise şi de Nestor)


(Din volumul William Shakespeare – Opere, 5,
ediţie îngrijită de George Volceanov,
în curs de apariţie la Editura Tracus Arte)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul