Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sigilii

        Florin Logreșteanu

Bântuită de puhoaie violente, lotca în care se simte prizonier Neghibaur se reechilibrează în cele din urmă pe linia de plutire, graţie abilităţii inspirate a heruvimului-timonier. Reuşise după lungi manevre să redreseze nava, îndreptând-o spre o gârlă cu ape nisipoase, mai mult smârcuri acoperite cu o vegetaţie abundentă, luxuriantă. Lângă un plaur confundat din neglijenţă cu o limbă de pământ acostă. Fură debarcaţi, la cererea heruvimului-timonier, doi rebeli: Ilici şi Fedor. Luară cu ei două baloturi negre cu cărţi, care le aparţineau de drept. Din curtoazie sau prevăzători, lăsară pe navă câteva exemplare ca remember, însă, după ce se îndepărtaseră de presupusul ţărm, heruvimul-timonier dispu­sese să fie aruncate şi acestea peste bord...


Neghibaur reuşise să dosească câteva în sacul său cu hârţoage, fiindcă se simţise ataşat de cei doi prigoniţi: Ilici credea în himere şi reuşise să-şi facă destui prozeliţi; Fedor părea mai tot timpul marcat de un inexplicabil conflict de conştiinţă. Mai ales de Fedor se simţise ataşat Neghibaur. Îi plăcea să-l asculte inventând poveşti incredibile despre care introvertitul susţinea că sunt adevărate. Poveşti cu demonii care continuau să mişune, nevăzuţi, printre metropolitani, aşezându-şi peste chip măşti respectabile. El îi putea recunoaşte cu uşurinţă, însă nu-i putea deconspira arătându-i cu degetul. Altfel, n-aveau nume ca toţi oamenii, iar măştile nu fac niciodată obiectul unor cercetări judiciare. Altă­dată, îi făcuse portretul robot al omului subteran, obişnuit să se chinuie şi încercase să-l convingă că raportul crimă-pedeapsă, la nivelul întregii lumi, este de aproximativ 10:1 în favoarea delictelor prin omor, nedescoperite sau nepedepsite. Socotea zadarnică orice încercare de instaurare a liniştii pe planetă, ca şi-n propria casă, considerând dreptatea şi li­niştea simple speculaţii, o cale dreaptă care n-a fost hărăzită oamenilor.


Existenţa umană este una labirintică, spunea şi nu e de mirare că astăzi lotca se zbate în ape vâscoase şi noroaie dospite, credinţă care a determinat la debarcarea sa pe un plaur plutitor şi nesigur, dintr-un capriciu al heruvimului-timonier.


Răcoarea aerului şi zgomotul îndârjit al ploii nu-l sperie pe Neghibaur; nici mişcarea oscilatorie a navei în jurul unei ipotetice axe. Au trecut câţiva ani de la debarcarea lui Ilici şi Fedor. Heruvimul-timonier de ieri a fost îndepartat şi în locul lui în lotcă a urcat un altul. Undeva, la periferia mlaştinii, a coborât şi acesta. Şi-a pierdut urma ca şi predecesorul, dar deja jocul a devenit obişnuinţă: heruvimii-timonieri se prind şi se desprind de roata micuţei nave tot atât de repede. Omul-melc deja le-a pierdut şirul. Neîncrezător, tăcut şi fericit, contemplă preţiosul ochi de apă atunci când se mai întâmplă ca nava să dibuiască vreunul printre smârcurile din mlaştină. Ca de fiecare dată, în asemenea tot mai rare momente, timonierul cel nou strigă cât îl ţine gura:


,,Larg cât vezi cu ochii!... Ambalaţi mişcarea!...”
Nimeni nu înţelege, nimeni nu pare că vrea să înţeleagă. Ca şi Neghibaur, cei mai mulţi ştiu că eforturile ar fi inutile.
S-a greşit la început, când gârla cu ape nisipoase a fost confundată cu marea; s-a persistat în greşeală şi după ce confuzia a devenit evidentă. Motive oculte i-au obligat pe timonierii succesori să continue spre un liman tot mai puţin probabil.
,,Într-o existenţă anterioară, Ilici vorbea tot aşa despre o cetate a înţelepciunii şi a bunăvoinţei”, aude Neghibaur; sau se aude.
,,Continuă!...”
,,L-am susţinut cu toţii. Vreme îndelungată, cetatea lui Ilici a fost pentru noi ca o fortăreaţă inexpugnabilă, cocoţată pe ţărmul unui golf ocolit de vânturile rele ale mării...”
,,Îmi aduc aminte. Navigam ca bezmetecii cu toate pânzele sus, la discreţia vânturilor de care vorbeam... Vânturi nefaste...”
,,Ne-a lovit orbul găinilor...”
,,N-am fost orbi. Eram temători şi lipsiţi de voinţă. Golful şi cetatea promise de Ilici erau ca lumea cealaltă: toţi vorbesc de existenţa ei, în schimb, nimeni n-a văzut-o niciodată.”
,,Plămădit dintr-un alt aluat părea Fedor. A avut curajul să descopere demonii, să-i arate cu degetul. Sălăşluiau în chiar locurile unde încerca Ilici să ne convingă că se află cetatea bunăvoinţei şi înţelepciunii...”
Neghibaur se strânge ca un arici surprins de prădători. Infinitul, spaţiul şi materia re­var­să în el nisipul din clepsidră. Smârcurile gârlei ţin lotca mai mult pe loc, reţeaua trece­rilor spre apele adânci a devenit un ghem încâlcit. Şi în ciuda tuturor evidenţelor, heruvimul-timonier continuă să strige:
,,Larg cât vezi cu ochii!... Ambalaţi mişcarea!...”
Neghibaur reflectează la destinul lui de exilat în lotcă. Până dăunăzi a avut doi prieteni în care a crezut: Ilici şi Fedor; firi diametral opuse, ca două vânturi agonizând peste mlaştină, dar bătând din direcţii opuse. Alchimist şi viitorolog, Ilici s-a dovedit până la urmă un profet mincinos. Ani în şir a propovăduit teoria iluminării prin proiecţia unui jet de lumină peste configuraţia foarte diversificată a petelor şi eliminarea mirosurilor pestilenţiale prin băi succesive cu bradolină. Miza pe simţul artistic înnăscut al metropolitanilor şi pe capacitatea lor de a visa, firesc, în somn, dar şi cu ochii deschişi, pe talentul recunoscut de-a se descurca pe trasee labirintice, încercând, dar fără a dori cu adevărat să le dea de capăt, urmând un fir al Ariadnei nu­mai lor relevat... Între metropolitanii dispuşi să creadă că un coşmar poate fi evitat, acceptând un alt coşmar, Neghibaur se recunoaşte în efigia omului-oaie, pe larg descrisă de Fedor în exegezele lui despre demonizare, crima perfectă, pedeapsa ca revoltă interioară, desenul linear al lumilor fără identitate şi în altele asemănătoare; alcătuiesc arcada unei lumi despre care el nu se îndoia că va supravieţui. Neghibaur crede că e sprijinită pe coloane de nisip, dar anii trec şi nimic de luat în seamă nu se întâmplă. Debusolat sau şarlatan, heruvimul-timonier evită ostentativ vechiul canal, dar se împotmoleşte mai rău în mâlul acoperit de ape limpezi ca apa de ploaie într-o amiază cu un soare îndoielnic. Tot mai neîncrezător, Neghibaur se supune acestui ritual de iniţiere într-un labirint în care luminiţele făgăduitoare rămân tot mai puţine, mai palide şi mai reci. Ilici îl simte şi-i întinde mâna. Preţ de câteva minute îi vorbeşte despre mitologia periferiilor transferate în cvartale betonate de către heruvimul cu seceră şi ciocan. Măruntele sale bucurii au fost prescrise de instanţe solomonare şi înlocuite cu previziuni care încă întârzie să se producă. Colindă circumspect străzile Metropolei în care pavajul spart şi împrăştiat este înlocuit periodic cu unul la fel de prost ori de câte ori o ploaie acidă se prăbuşeşte peste el. I se întâmplă tot felul de lucruri extraordinare de care Ilici, când i le povesteşte, râde în hohote. De pildă, intră într-o librărie, solicită ultima ediţie din De­monologia lui Fedor şi i se oferă, în schimb, o pungă de cafea şi o cutie de marmeladă din import; clădirea Teatrului Metropolitan a devenit peste noapte casino, iar în fostul Palat al Copiilor, Parchetul Metropolitan se răfuieşte zilnic cu mahalagii care asmut unul asupra altuia câinii maidanezi.


,,Larg cât vezi cu ochii!... Prindem viteză... Acum, acum...”
,,Faceţi speculă cu visele naivilor metropolitani!...”
Neghibaur se freacă la ochi, fără să se dezmeticească deplin. L-a zărit pe Ilici într-o licărire de lumină, dar a fost numai reflectarea unei raze într-un ciob de apă pe care lotca îl ia repede în răspăr şi-l amestecă cu balele mucilaginoase lepădate pe tulpinele plantelor acvatice de peşti muribunzi. Nu Ilici rostise cuvintele ameninţătoare. Şi nici Fedor. Heru­vimul-timonier navighează după cum îl taie capul, crede Serafimul-navigator, anticipând o nouă schimbare la cârma ambarcaţiunii. Îl aplaudă de pe Frunze de nufăr brotacii, atât de verzi că miopul serafim nu-i observă imediat. Nu poate urmări până la sfârşit nici agitaţia păienjenilor de apă, iar deasupra, zborul pescăruşilor este agitat şi revendicativ. Pune toate acestea pe nepriceperea heruvimului-timonier.


Omul-melc nu uită trecutul şi mai ales nu-l uită pe Fedor. Se simte vinovat că n-a pu­tut face mai mult pentru dascălul său. Constrâns de logoreea heruvimilor şi serafimilor agăţători, a tăcut mâlc în momentul când s-a ho­tărât debarcarea demonologului. Cuvintele n-au mai contat, ci limba în care au fost rostite. Heruvimii-provocatori, îmbrăcaţi ca nişte spiritişti, au împroşcat răsăritul cu extract din bale de sepia, dând senzaţia metropolitanilor că ceva încetase pentru totdeauna. Nu mai conta că numai Ilici se dovedise un iluzionist fără scrupule, sau prost înţeles, sau grăbit, sau nesocotit când crezuse că până la sfârşitul lumii metropolitanii vor lua drept părticică ruptă din soare tinicheaua în care se proptise una din razele lui. Fedor era considerat la fel de vinovat din moment ce grăia aceeaşi limbă, chiar dacă cu alte cuvinte, pe un alt ton, în fapt o altă capcană – rânjeau heruvimii-provocatori imaginând întoarcerea spre Apus în firea naturii – fără Ilici, dar şi fără Fedor. N-au ştiut sau au ignorat că Apusul şi l-a adoptat spiritual pe cel din urmă cu multă vreme înainte şi că între cei doi, iluzionistul şi demonologul, exista deja un abis incompatibil cu asocierea de care metropolitanii făceau atâta caz. Umilinţa lor pecetluită în proverbe, între care rău cu rău, dar mai rău e fără rău, fă-te frate cu dracul până la sfântul aşteaptă, mielul care suge la două oi e cel mai gras, a fost înlocuită brusc cu o verticali­tate aiuritoare: totul sau nimic, nema mama, nema tata, fără însă ca mintea cea de pe urmă să se întrevadă la orizont...


,,Larg cât vezi cu ochii!...”
Heruvimul-timonier nu e nici încrezător, nici disperat. Rătăceşte cu mâinile între timona care nu-l mai ascultă şi proprii ochelari cu lentile groase în care sterilici fosforescente par ultimele scântei ale unui jar muribund. Gârla îi pare gura de revărsare spre marea cea mare, în ciuda avertismentelor repetate ale Serafimului-navigator că vârtejurile de ceaţă îl induc în eroare dacă nu cumva chiar el, timonierul, caută eroarea cu lumâ­narea aprinsă:


,,Proiectilele trasoare deschid breşe într-o pastă de marmeladă din gutui. În locul mării albatroşilor furtunari vom atinge coastele din caşcaval vegetal ale mogulilor...”
Serafimul cu trident priveşte provocator în jurul său. Musculiţele de apă, în roiuri imen­se, bâzâie iritate. Mirosul pestilenţial ce pluteşte peste gârlă pare searbăd, fără minimul nutritiv necesar supravieţuirii. Mai grav, se anticipează pomparea în mediul lor natural a unui insecticid cu efect miraculos. Aerul rarefiant îi facilitează pătrunderea rapidă în cele mai intime cotloane. De esenţă acvatică, Serafimul cu trident nu-i poate trăda; în schimb, heruvimul-timonier recurgită promisiunile făcute într-o pastă acidă cu efect halucinogen. Insectele au început deja să-l confunde cu un imens broscoi care nu conteneşte să le ademenească, atrăgându-le în capcanele învăluite în fum:
,,Larg cât vezi cu ochii!... Larg...”
(Fragment din romanul Puzzle)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul