Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Am rămas liberă”

        Doina Uricariu

Dialog realizat de Lucia Negoiță


Aş vrea să intrăm de la început sub umbrela protectoare a poeziei. Unde ai căutat poezia? În straturile memoriei? În afara lor? În cărţi vechi cu păianjeni? Aiurea? Sau poate ea te-a căutat pe tine.


Poezia a fost şi a rămas pentru mine un mod de a fi înainte de a reprezenta un mod de a scrie. Un mod de a fi în lume, în natură, în artă. Un mod de a face, de a iubi, de a construi, de a mă juca. De a mă revolta, de a refuza să fac parte din turmă. De a fi demnă şi de a rămâne demnă printre slugarnici şi vânători de slugi. De a fi altfel şi de a rămâne altfel. O senzorialitate atroce, despre care se pot scrie analize la infinit.


În 1985, am publicat volumul meu de poeme Ochiul atroce, dezvăluind latura aceasta a poeziei mele, necruţătoare şi rafinată, izvorâtă din belşugul simţurilor ce pot atinge acuitatea şi afinitatea în dialogul cu cele ce sunt. Paroxismul. Catifelarea sau textura de fierăstrău a granitului. Volumul a fost scos din biblioteci, mi s-a spus clar că nu voi mai publica poezie. Leopoldina Bălănuţă a recitat poemul Norii pe scena Teatrului Mic, ca să-mi facă o surpriză. A spus ultimul vers, „Sunt trecători”, şi tot publicul venit la seratele muzicale ale lui Iosif Sava, care ne asculta pe noi vorbind despre afinităţile dintre muzică şi poezie, a înţeles despre ce nori este vorba, din vocea complice, vituperantă şi şoapta actriţei ce transmitea vestea furtunii ce va să vină: „Mai sunt în stare să lovească, să mintă, să sufoce,/ să despartă,/ în sacul cenuşiu se-amestecă vânatul,/ Mai sunt în stare iată să-i socot/ departe de mine,/ un pâlc de rozătoare ieşind din galerii,/ cu lutul în spinare,/ Mai sunt în stare să mă uit la nori/ şi să bolborosesc:/ «sunt trecători»”.


Să vorbesc despre disidenţa mea mi-e silă, când atâţia s-au declarat disidenţi, deşi erau nelipsiţi din anturajul activiş­tilor şi beneficiarii indulgenţelor de a călători în Occident, de a primi burse şi de a merge la doctorate dincolo de Zidul Berlinului, unde mie mi s-a interzis să merg, pentru că nu am semnat pactul cu diavolul... Poezia înseamnă ecologia sufletului, textul neoxidat şi nepoluat de atâtea texte otrăvite, ca apele, ca aerul, ca tot ceea ce omul otrăveşte. Textul nepoluat cu textele poluate de ideologii, de retorica minciunii, de mizeria populismului care decerebrează şi demolează poporul precum lupul pregătit s-o spintece pe Scufiţa Roşie...


Cum trăiai vârsta jocurilor, a lumii pe care copilăria o reinventează mereu?


O senzorialitate atroce mă defineşte. Punct. Ochii mei văd tot timpul ca o lupă infinit măritoare. De aceea am scris un poem: „Să locuieşti într-o lupă/ Abitare în una lente/ Tu Inhabit a Lens”, care s-a publicat într-un volum ce mi-a apărut în Italia, En plein air, în versiune franceză, italiană şi engleză.


De când mă ştiu, văd, aud, ating şi simt mirosurile cu simţuri de om şi de animal, asemenea unui cateter ce măsoară pereţii vaselor de sânge.


Vedeam întotdeauna mai mult şi mereu şi altceva decât copiii cu care mă jucam în cartierul Domenii, înainte să învăţ, la cinci ani, alfabetul gotic şi apoi cel latin şi cel al limbii române. Inventam pentru prietenii mei de pe străzile străju­ite de tei, castani şi salcâmi texte, cântece şi poezii pentru spectacolele noastre de teatru, cu scenografiile lor hibride, amestecând frunze, flori şi obiecte din casă cu umbre chinezeşti şi hârtie creponată, dansuri închipuite cu voci îngroşate de după tufe de trandafiri, cearceafuri şi cortine de iederă, viţă-de-vie sau imense glicine. Tot cartierul era cercetat ca să descopăr potenţialul lui pentru un nou spectacol şi un nou joc de-a ca şi cum... Als ob, aveam să aflu că se numea acea filozofie a virtualului, mai târziu. Inventam poezii.


Prietenii mei mă întrebau ce lume mai inventăm sau unde ne jucăm azi. De la acel loc precis şi real pornea imaginaţia. O tufă imensă de zorele o îmbrăca pe o mică fetiţă devenită prinţesa florilor. Apoi, ea îşi scotea capul şi gâtul din alaiul de cupe vălurite albastre-mov şi striga la noi din rărunchi vă poruncesc să fiţi flori. Iar noi încremeneam şi îi dam ascultare şi ne puneam câte o zorea sinilie pe fiecare deget şi ne mişcam braţele ca să împlinim porunca. Ne jucam de-a teatrul, de-a viaţa şi de-a natura, inventam veşnic altceva cu materialul cartierului, al lumii ce ne înconjura.


Aşa am început să scriu poezie, căutând locul de unde poezia putea să înceapă. Şi el mi-era arătat de cel puţin unul din simţurile mele halucinante, care cotrobăiau prin cele ce există şi le aduceau la lumină. Eram o fire mereu curioasă, dar care nu prea punea altora întrebări. Eu căutam răspunsurile mele. Eram prietenoasă cu lumea şi mi-era întotdeauna uşor să trec dintr-o lume în alta. Am început să scriu poezii după ce doar le inventasem pe loc pentru teatrul nostru din Aviator Petre Creţu nr. 9, inspirată de gospodăria noastră de la Băneasa, de ograda cu orătănii, livada şi lanul de lucernă, rândurile de porumb, straturile de maci, aracii de fasole şi viţa-de-vie, de grajdul cu vaca Siementhal, cea mult arătoasă, şi pereţii podului pe care se întindeau, ca în atlase, pieile de viţel puse la uscat.


Era un asemenea amestec în mine de alfabete care au făcut dintotdeauna echipă bună împreună. Frau Mi Rostozki, cu care am făcut germană înainte de Frau Edith Pasidea, mă învăţase literele gotice, ascuţite cu bucla lui Scharfes S, mama şi Dida şi şcoala, literele alfabetului nostru, cu care stâlcisem o vreme diftongii, scriindu-mi poeziile cu ei, în loc de ai, ca în germană. Ţăranii necooperativizaţi de lângă Miercurea Ciuc, unde ne duceam la fosta ordonanţă a tatei, un ungur gospodar, alfabetul fâneţelor cosite şi al lucernei, trecerea de la verdele crud şi dens la culoarea de aramă şi cupru a fânului uscat, alfabetul căpiţelor, al gestaţiei turmelor de oi, alfabetul coarnelor şi ramificaţiei lor, al norilor pe cer şi al apelor pe prunduri.


Eram ca o sălbăticiune însă, când mă apucam să citesc o carte. Târam pretutindeni cărţi după mine şi citeam unde nici nu gândeşti, cocoţată sus în cireşi, pe acoperiş sau în vârful căpiţei, să nu mă bată lumea la cap până nu terminam povestea, istoria, poeziile...


Aşa am citit prima oară din Byron şi Shelley, volume împrumutate de la o bibliotecă. Dar primul şi primul meu text a fost scris în mare taină pe peretele din sufrageria casei unde mi-am petrecut primii ani de viaţă. Când nu mă vedea ni­meni, săpam în perete, în spatele covorului ce-l acoperea, mici aşezări, le numeam case şi le dădeam şi nume locatarilor din ele, erau ca nişte scobituri cât o nucă în tencuiala şi zugrăveala cu un calciu mic, numit bob orez. Le desenam acoperişuri ţuguiate şi coşuri de sobă, şi garduri împrejmuitoare, şi poteci, şi drumuri între ele, şi când şi când mai gustam şi din tencuiala scobită. Acesta a fost debutul meu.


Ştiu că au ajuns la Sadoveanu câteva dintre primele tale poezii.


Versurile mele de adolescentă i-au fost date lui Sadoveanu de cel ce i-a fost prieten şi administrator pe domeniile Academiei. Bunicul lui Alec, vărul meu primar, pe care tata a vrut să-l înfieze, când tatăl lui a fost condamnat la 25 de ani. Tatăl lui Vladimir Krasnosselski. Bătrânul care şi-a aşteptat soţia şi fiul să revină din puşcărie, ca şi cum sentinţa de 25 de ani putea fi revocată oricând. Băiatul lui, Mirel, era soţul Adelei, una din surorile tatei. Frida Krasnosselski, se întorsese din puşcărie în 1964. După o vreme, a fost eliberat şi Mirel. Frida a stat la noi, împreună cu soţul ei, după întoarcerea din puşcărie. Ea s-a întors cu spinarea în unghi drept. Îşi adora fiul. Mi-am jurat atunci să nu ajung oarbă ca ea, dacă voi avea un fiu. Era fanatică în ceea ce-l privea şi atât de lucidă în rest. O comparam cu mama, care socotea o prostie să vorbeşti despre copilul tău c-ar fi un geniu, să-i ierţi egoismele şi impoliteţea. „Nu trăim doar printre cărţi, mai trebuie să fim şi oameni, să avem un Dumnezeu, altul decât fiinţa noastră...” Frida a insistat să-i arate poeziile mele lui Sadoveanu, să-şi verifice părerea ei despre mine, căci le spunea mereu părinţilor mei că voi fi o mare poetă. Cu ea vorbeam în franceză, citeam şi comentam cărţi franţuzeşti, Montaigne, Descartes, Jean le Rond D’Alembert, ce mult îmi plăcea să-i silabisesc numele teatral, Proust, mai ales, citeam Proust în aceeaşi perioadă cu Oscar Wilde, cu Jean-Jacques Rousseau, care mi-era antipatic uneori. Poezie citeam de una singură. Citeam teatru în română, în franceză. Îmi plăcea foarte mult. Teatrul grecilor, teatrul rusesc, teatrul englez, german, italian, spaniol... Am scris pe la 16 ani o piesă stranie, premonitorie. Se chema Moartea ştergătoarei de praf. De câte ori făceam curat, de câte ori aranjam bibliotecile, de câte ori m-am mutat, inclusiv peste Ocean, la New York, de câte ori am studiat în arhive, mă regăseam în acea femeie foarte tânără, obsedată să nu-şi piardă sufletul, inocenţa cu tot acest colb de pe cronici şi din viaţă. Când am scris-o nu ştiam ce autoportret în viitor îmi desenasem în personajul principal.


Ce a zis Sadoveanu?


A căzut pe gânduri după ce mi-a citit poeziile. I-au plăcut, dar a întrebat dacă eu ştiu ce fel de poezie se publică şi ce filozofie se comentează... „Are un simţ al naturii puternic, e foarte muzicală... dar prea reflexivă, fata asta, parcă se uită la tine şi îţi dai seama cine eşti”... Aveam cincisprezece ani. Pe Nichita Stănescu l-am cunoscut de prin 1967-1968. L-am ascultat citindu-şi poeziile în Sala Oglinzilor, la Casa Monteoru. I-am tradus câteva poezii în engleză. Sună extraordinar. Nu ştiu de ce traducem tot felul de mediocri şi nu ne apucăm de tradus mari poeţi. La începutul anilor ’80, înainte să moară, după ce a primit Cununa de Aur, în Catedrala „Sfântul Ştefan”, în Iugoslavia, toţi marii poeţi de la Festivalul de la Struga erau convinşi că va primi Premiul Nobel. În manualele de şcoală a apărut ani la rând fotografia lui Nichita, în costum, în care poartă lângă rever cruciuliţa de la botezul băiatului meu, Alexandru, căruia i-a fost naş. Am do­rit să-mi susţin doctoratul cu Nichita Stănescu.


Debutul tău s-a produs, până la un punct, după tipic. Erai premiantă, mergeai la un cenaclu, ai publicat într-o revistă importantă. Apariţia în volum însă a avut loc mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Să luăm pe rând aceste mo­mente de biografie literară. Primul...


...cel de elevă, în paginile revistei şcolii, apoi în reviste de elevi, premiile de poezie luate de pe băncile şcolii generale au contat prea puţin. Eram o elevă premiantă şi se amestecau laudele între ele. Într-o zi, a fost invitat la cenaclul liceului meu Marin Sorescu, am citit şi eu şi colegii mi-au spus că m-am auzit mai bine. Am învăţat ceva să citesc poezie, am plămâni, dacă ai prune în gură sau mormăi, e mai bine să te citească alţii, dar nu orice. Sunt poeţi pe care nu e bine să-i auzi. Arghezi, de pildă. Prefer să-l aud în gând. Fusesem aleasă de elevi, la paisprezece ani, preşedinta Cenaclului Săge­tătorul şi mai păstrez şi azi o cutie cu păpădii albe pe care mi le-a dăruit Ioana Crăciunescu şi fotografii cu poeţii elevi care au devenit scriitori importanţi şi amintirea laudelor lui Ale­xandru Ivasiuc după ce am citit nişte poeme. Citeam multă poezie în germană, în franceză, în italiană, ascultam multă muzică, descoperisem muntele şi făceam ascensiuni în Bu­cegi, în Retezat, în Făgăraş. Descopeream frumuseţea unică a pietrelor, a gemelor, sumedenii de structuri şi alcătuiri cărora le-am închinat multe poeme, între care şi Biblioteca de pietre. Citeam poezie românească de la clasici la avangar­dişti, interbelici şi contemporani şi aveam oroare de poezia proletcultistă şi de volumele celor care făceau compromisuri pentru a publica o plachetă. Asta avea să mă coste, dar nu îmi pare rău că am rămas inflexibilă.


Când am debutat în Contemporanul, în 1966, în august, prezentată de poetul Geo Dumitrescu, m-am bucurat enorm. A fost debut din prima, cum se spune. I-am trimis poezii, căci îl preţuiam, şi m-a prezentat după prima scrisoare pe care i-am trimis-o. A ales şase poezii care mă reprezintă şi azi, a simţit că scriu o poezie dramatică, plină de adânci întrebări, a scris una dintre cele mai pertinente definiri ale poeziei mele. Nu a trecut multă vreme şi poetul Ştefan Baciu din Honolulu a prezentat acest grupaj într-o emisiune la Europa Liberă, întrebându-se de ce un poet ca mine, format şi atât de talentat, nu e publicat în volum. Nu cred că ştia exact vârsta mea sau poate că socotea că pot debuta la nici şaisprezece ani. Mi-a tradus aproape toate poeziile publicate în Mele, dar şi în alte reviste literare, în limbile Americii Latine. Nu mă cunoştea, nu eram în contact direct, nici prin intermediari, dar mi-a arătat o constantă preţuire. Camil Baltazar îmi spunea că sunt o nouă Magda Isanos prin imaginarul naturist şi o ardere vecină cu presimţirea morţii, spre deosebire de poetesele care-o imitau fără să scoată o vorbă despre influenţa covârşitoare sub care scriau.


Am pregătit volumul meu de debut, intitulat Vindecările, care a stat la cenzură aproape şapte ani. A fost predat iniţial la Editura Eminescu, al cărei sediu era pe fostul bulevard Ana Ipătescu, azi Lascăr Catargiu. L-am retras de la acea editură şi i l-am dat lui Al. Paleologu, la Cartea Românească. Povestea acelui debut extrem de complicat a scris-o chiar domnul Paleologu într-o prefaţă ce deschide volumul meu Inima axonometrică. Intitulată Fata colonelului. E cel mai frumos şi percutant portret al meu, al felului meu de a fi în poezie şi de a scrie poezie. Am luat, după ce predasem volumul spre publicare, un premiu pentru poezie la Festivalul Naţional de Literatură al studenţilor, altul la Concursul Naţional „Nicolae Labiş”. Eram preţuită de generaţia mea, de profesorii de la Universitate care erau şi critici redutabili. Dar cenzura nu ţinea seama de critică şi literatură şi se bloca încă de la titlul volumului meu de debut, Vindecările, întrebându-mă despre ce boli e vorba într-o lume pe care Tezele din 1971 o socoteau profund sănătoasă şi aşezată sub auspicii triumfaliste. Cu acest debut amânat ani de zile am demonstrat o benefică încăpăţânare şi răbdare. Că nu era de glumă cu cenzura este şi încercarea lui George Ivaşcu de a-mi publica o pagină de poezie, care mi-a fost arătată în şpalt, oprită de cenzură, în pofida faptului că fusese contrasemnată de el şi de Nicolae Manolescu.


Alte „întâlniri admirabile”.


Poetul Al. Philippide mi-a scris, pe când îmi aşteptam debutul fără speranţă prea mare, o densă analiză şi laudă adusă imaginarului meu plastic şi filozofic, text pe care-l păstrez în arhiva mea de la New York şi, ca atare, nu-l pot reproduce când scriu răspunsurile la acest interviu, aflân­du-mă la Bucureşti. Socotea că am o continuă aplecare spre filozofie, spre poezia de meditaţie, ceea ce vor scrie adesea despre mine criticii, după apariţia cărţilor mele de poezie.
Crohmălniceanu era bucuros când a aflat la Berlin că Herbert Muelroth mi-a tradus în germană Institutul Inimii şi mă sfătuia să fac multe lecturi în Germania, unde fibra mea rilkeană şi, în acelaşi timp, imaginarul meu concret i se păreau la ele acasă. Francezii poeţi dintre care mi-a fost dat să cunosc nume importante m-au îndemnat să mă ocup de traducerea poeziilor mele în franceză, dar veşnic am avut exclusiv prea multe respon-­ sabilităţi faţă de părinţii şi copiii mei, după 1990, când am primit, în fine, o viză pentru Occident.
În Coreea de Sud, la Seul, l-am cunoscut pe marele poet Ku Sang, de a cărui generoasă preţuire m-am bucurat. Am fost dusă la el graţie unor prieteni, profesori universitari arhitecţi, colaboratori ai soţului meu american, profesor universitar şi arhitect, Livio, născut la Vrsac, în fosta Iugoslavie. Am fost invitaţi ca membri ai unui juriu internaţional de arhitectură, la Seul şi în alte oraşe ale Coreei de Sud. Am descoperit, în orizontul de receptare al liricii mari din lumea orientală, o lectură a poeziilor mele care dezvolta imaginarul cosmic şi căuta în versuri acea densitate şi simplitate care ţin de arta haiku-ului. În Italia, poeziile mele au apărut în volume somptuoase însoţite de fotografiile de artă ale lui Enzo şi Raffaelo Bassotto. Iar un poem al meu, Casa di pietra, citit de mine în italiană a umezit ochii unei audienţe de sute de specialişti şi lucrători în marmură şi piatră, reuniţi pentru a decerna cele mai prestigioase premii unor arhitecţi şi specialişti în domeniu din lumea întreagă. În America, a apărut la New York un album cu fotografii ale personalităţilor din New York, comentarii şi desene, iar dintre poete au ales-o pe celebra Erica Yong şi pe mine.


Asemenea întâlniri, în care nu m-a împins de la spate nici o instituţie şi nici un program de traduceri care confundă listele de birou cu opţiunile subiective ce exclud adesea valorile, mi-au demonstrat că poezia există mai presus de liste şi de omisiunile lor mai mult sau mai puţin inocente. N-o să-mi schimb modul de a fi şi nici cel de a scrie de dragul de a cumpăra indulgenţe de la o nouă cenzură, instalată de tranziţie şi de postcomunism şi de dictatura mediocrităţii.


Ai avut şansa de a scrie despre câţiva scriitori români de excepţie. Şi bucuria de a-i face cunoscuţi prin activitatea ta de editor. Cartea dedicată poetului Emil Botta, apărută în anul 1983, rămâne un model de analiză a poeziei. Ai mai scris şi despre Eugen Ionescu, Cioran, Nichita Stănescu.


I-am citit pe scriitorii români care mi se păreau cu adevărat nişte talente dublate de voinţa de a rămâne oameni liberi. Am scris despre Emil Botta, care a fost şi rămâne un mare poet, şi am parcurs marea literatură a avangardei, presa interbelică, critica literară din paginile revistelor interbelice, poezia lui Barbu, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Gellu Naum, Ion Pillat, Philippide, am scris despre sisteme critice, despre jurnale în manuscris, foarte mult despre marea generaţie kierkegaardiană a anilor ’30, între care Emil Cioran, Mircea Eliade, despre existenţialism, arta secolului XX, despre filozofi, Nietzsche, Heidegger, Kierkegaard. Mihai Şora mi-a arătat mereu admiraţia faţă de aceste sute şi sute de pagini.


Am scris şi scriu critică, eseu, am scris despre Nichita Stănescu şi „lirismul paradoxal” şi mi-e jenă să văd tot soiul de poetaştri care se luptă să-l demoleze, tocmai ei, care-i cereau scrisori de acreditare în lumea literară şi nu-l scoteau din „maestre”.


Volumul meu Apocrife despre Emil Botta a fost comentat entuziast de cei mai importanţi critici, profesori universitari, a fost declarat o placă turnantă. Ecorşeuri trebuia să apară peste un an, era gata scris, dar din nou am trăit un episod crunt cu cenzura.


Cartea a plecat cu OK-ul lui George Bălăiţă, dar Liviu Călin m-a ameninţat că numai peste cadavrul lui va apărea. Era redactor-şef la Cartea Românească şi brusc mi-a devenit ostil pe faţă. Am apreciat faptul că nu a jucat dublu, ca alţi oameni din edituri, şi că mi-a spus clar că este împotriva publicării. Era în 1984 şi volumul va apărea în 1990, susţinut de Magdalena Bedrosian. Era o ură împotriva lui Eliade şi a lui Cioran şi a multora din generaţia lor, care va exploda după 1990. Pe criterii ideologice, politice, de apartenenţă religioasă, etnică, de ascendenţă filozofică şi opţiune estetică, stilistică.


Cel mai mare şoc pe care l-am trăit după 1990 a fost acela de a constata că Zidul Berlinului s-a mutat în oameni şi marea cenzură în cenzurile de grupuri şi grupuleţe, într-o Românie federalizată intelectual, provincial. Ciupercăriile de partid s-au extins între aşa-zişii oameni de cultură, care şi-au privatizat opţiunile între ei şi s-au autoproclamat monştrii sacrii din ţarcurile lor. Cu felul meu de a fi, nici nu putea fi vorba să alerg cu limba scoasă după asemenea sere de dialog şi de împărţit blazoane inclusiv unor progenituri de activişti.


Lumea era atât de ahtiată să circule încât mi-a fost dat să mă văd declarând la Berna şi la Zürich şi la Geneva, în faţa delegaţiei din care făceam parte, că nu putem rămâne la Castelul Muhleman vreo şase săptămâni ca să facem noi, nici unul cu pregătire în domeniu, o Constituţie, în 1990, după modelul... federativ al celei elveţiene... Din nou m-am retras în bibliotecă şi am editat cărţile unor scriitori români cărora editurile privatizate şi cele de stat, în cădere liberă, nu le mai acordau interesul.


Am publicat toate cărţile Anei Blandiana şi primul ei volum de poeme inedite, Soarele de apoi, pe vremea când multă lume îi întorcea spatele şi era o persona non grata.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul