Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Aventura spirituală a muzicii este fără sfârșit”

        Ilinca Dumitrescu

Dialog realizat de Irina Budeanu


Recent, marea pianistă Ilinca Dumitrescu a fost omagiată de lumea culturală românească, în eleganta sală a Bibliotecii Academiei Române, cu prilejul împlinirii a şase decenii de viaţă. Un destin profesional şi uman de excepţie, care oricând ar putea constitui un subiect pentru scriitori, scenarişti sau regizori. De la vârsta de cinci ani şi până în clipa de faţă, întreaga ei existenţă stă sub semnul divin al muzicii. Orice întâlnire cu Ilinca Dumitrescu este asemenea unui concert la patru mâini, care îţi doreşti să nu ia sfârşit niciodată. Ce poate fi mai aproape de sensul adânc al fiinţei umane decât apropierea de dimensiunea sacră a sunetelor? Or, Ilinca Dumitrescu dă seamă nouă şi întregii lumi – să nu uităm că a concertat pe toate continentele Terrei, a primit zeci şi zeci de distincţii, a fost înconjurată de cei mai prestigioşi muzicieni ai timpului - despre această aventură spirituală. 
 
Un destin excepţional, care stă deopotrivă sub semnul muzicii, al teatrului, al poeziei şi filmului. E incredibil că au trecut 60 de ani, încărcaţi de atâtea amintiri, succese, întâlniri iniţiatice, o viaţă artistică şi profesională înmuiată în corola de minuni a lumii. Din această corolă, care este prima amintire ce se desprinde?


În primul rând, nu-mi vine să cred că am această vârstă! Eu nu o simt, nici fizic, nici psihic. În al doilea rând, nu ştiu când au trecut aceşti ani... Totul s-a derulat atât de repede, fulgurant, nu am stat niciodată. De mică am avut o energie specială, nu-mi plăcea să lâncezesc. Îmi amintesc un lucru, aveam câţiva ani, când mama încă era lângă mine şi eu îi spuneam: „mă plictisesc, dă-mi o idee!”. Şi ea, cu fantezia ei, inventa fel şi fel de lucruri năstruşnice şi mă punea la treabă. O altă amintire de început este legată de prima mea profesoară de pian, doamna Iolanda Zaharia, italiancă de origine, pianistă a Orchestrei Radio, o persoană de o mare distincţie şi o excepţională maestră pentru copii. Când am început lecţiile de pian, la cinci ani, ai mei au convenit cu profesoara să merg de două ori pe săptămână. Nu ştiau ce o să fie, cum o să mă comport. Mie însă mi-a plăcut aşa de mult, încât i-am rugat imediat să mă ducă mai des la lecţii. Am învăţat repede multe lucruri şi la şase ani am ieşit prima oară pe scenă (în Aula Palatului Cantacuzino, la o serbare cu copii, maestrul Mihail Jora fiind în sală).


Aş vrea să vorbim puţin despre matca în care v-aţi născut şi care v-a protejat întreaga existenţă. Voi începe cu cea care v-a dat viaţă, poeta, traducătoarea şi, pentru scurtă vreme, actriţă şi regizoare secundă, Mariana Dumitrescu. Ce a însemnat figura mamei, pentru Ilinca Dumitrescu?


O legendă, nu o mamă. Ea s-a stins din viaţă tragic, la 42 de ani, când eu eram încă un copil. Fusese foarte bolnavă, cu câţiva ani înainte, nu mai ieşea din casă, nu mai putea să meargă decât cu greutate. Era foarte chinuită, „valsa cu moartea”, aşa cum spunea într-o poezie. Spiritul ei era însă incandescent. Aşa şi-o amintesc prietenii ei Mihail Jora, Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga.


Aşa mi-o amintesc şi eu, nu prin gesturi materne sau duioşii. O văd în Grădina Botanică toamna, culegând frunze mari, arămii şi învăţându-mă să desluşesc taine. O văd stând alături de mine pe pat şi inventând, pentru a mă face să adorm, poveşti stranii, cu palate şi nestemate, cu personaje aeriene, evanescente. De la ea am moştenit fantezia, înclinarea spre magie şi bizar, spre supranatural, introspecţia. Ce mult ne-a lipsit ea... Era un spirit strălucit, câte ar fi putut să scrie... Mă gândesc adeseori cum ar fi fost viaţa familiei noastre dacă ea ar fi trăit. Şi o ultimă amintire: ar fi vrut să mă audă cântând Concertul de Schumann, îi plăcea foarte mult. Îmi şi pregătise o rochie verde, de brocart, pe care vroia să mi-o transforme. A murit în 1967, iar eu am cântat Concertul de Schumann în 1970, la Ateneu, cu Filarmonica. Aveam 17 ani.


Inevitabil, ajungem în dialogul nostru la mentorul educaţiei dumneavoastră artistice, tatăl, compozitorul Ion Dumitrescu. Cum a fost viaţa alături de domnia sa? V-a influenţat decisiv cariera sau v-a lăsat libertatea alegerii?


Vedeţi, după moartea mamei, eu am fost crescută de bunicii materni şi de tatăl meu. Bunicii au fost extraordinari, de un devotament extrem. Şi acum mă gândesc ce fericiţi sunt cei ce au bunici iubitori... Noi am fost împreună, cu toţii, în casa construită de bunicul meu. După moartea bunicilor, am rămas, din toată familia, numai cu tatăl meu. Şi ne-am sprijinit unul pe altul, în numeroasele momente grele prin care am trecut. Dar ne-am şi bucurat împreună de succese, de „victorii”, aşa cum îi plăcea lui să spună. Ce rău îmi pare că ei n-au mai fost părtaşi la atât de multe evenimente din existenţa mea. Cât s-ar fi bucurat... Cât s-ar fi luptat... Ei au fost cei mai sinceri şi iubitori, fără fisură, fără trădare.


Tatăl meu, cu personalitatea sa pregnantă, nu era o persoană uşor de suportat. Ne-am ciocnit adeseori! Dar ne-am şi iubit şi înţeles, pe un plan superior. Am învăţat atâtea de la el, indirect, fiindcă lecţii de muzică nu mi-a dat niciodată. Cred că nu se poate studia cu părinţii. Sigur că el mi-a influenţat decisiv cariera, dar în acelaşi timp nu m-am simţit constrânsă, forţată. Mi-a plăcut de la bun început ceea ce fac, a fost ceva natural. M-am născut alături de muzică, m-a însoţit toată viaţa. Iar în casa noastră nu se vorbea doar despre muzică, cultura era o obsesie, artele se împleteau. Aşa am fost crescută, aceasta a fost educaţia primită.  Tatăl meu a fost un spirit solar, un clasic, vedea totul în linii de forţă, pe planuri largi, de anvergură. Era un vizionar. De aceea a şi fost un formidabil organizator, de instituţii, mari festivaluri şi multe altele. De aceea lucrările lui muzicale simfonice (puţine, dar bune!) sunt monumentale.


Puţini ştiu că tatăl dumneavoastră a fost unul dintre pionierii muzicii de film, iar timp de şapte ani - între 1940 şi 1947 – a fost dirijorul orchestrei Teatrului Naţional din Bucureşti. Ce vă spunea tata despre acea perioadă?


Multe, şi cu nostalgie. A fost perioada când el a compus cu înfrigurare, fără pauză. Lucra şi noaptea. La teatru, a scris muzica pentru 60 de piese, variate stilistic, colaborând cu figuri ilustre ale vremii (Ion Sava, Soare Z. Soare, Victor Eftimiu, Ioan Petrovici, Tudor Muşatescu, Alexandru Şahighian, Elena Penescu-Liciu, Agepsina Macri, Elvira Godeanu, George Calboreanu, Vera Proca-Ciortea şi mulţi alţii). Compunea în fiecare zi, scria imediat ştimele pentru orchestranţi (pe vremea aceea nu exista xerox!), începea repetiţiile a doua zi. Era o muncă istovitoare, dar utilă pentru el, fiindcă, aşa cum mi-a mărturisit, s-a exersat în arta orchestraţiei, a putut să facă experimente pe o orchestră. Tatăl meu nu a fost un mare orchestrator, la el, ansamblul sună amplu, generos, colorat, inventiv. Avea o mână de maestru. Punea preţ pe această ştiinţă a îmbinării culorilor instrumentale pentru a reda cât mai bine ideea muzicală. Din nenorocire, partiturile lui pentru scenă, care se aflau în totalitate la teatru, au ars în teribilul incendiu care a urmat bombardamentelor din 4 aprilie 1944. O personalitate aparte, pe care tatăl meu a stimat-o într-un mod deosebit, a fost Liviu Rebreanu, care pe atunci era director al Teatrului Naţional. Un om de specială nobleţe şi gingăşie sufletească, un foarte bun conducător al instituţiei. În amintirile sale, pe care eu le public de mai mulţi ani – Filele mele de calendar –, tatăl meu a scris de multe ori despre anii din Naţionalul bucureştean, despre prietenii şi colegii lui de atunci. Muzica de film a fost o altă pasiune de tinereţe. A fost recomandat la Cinematografie de marele lui prieten Paul Constantinescu. A colaborat cu regizorii Paul Călinescu, Jean Georgescu, Victor Iliu, Jean Mihail. Cu actori precum George Vraca, Liviu Ciulei, Constantin Codrescu, Colea Răutu, Ştefan Ciubotăraşu, Forry Etterle ş.a. A compus şi pentru filme documentare, o mulţime. Ce bine că s-a păstrat muzica la Muntele Retezat (1956), din care a extras o suită splendidă, o muzică adevărată, cantabilă, evocatoare. Mi-a mai spus că, la un moment dat, s-a săturat de cinematografie, de cronometraje şi montaje, de subiectele anoste ale epocii. Păcat că nu a scris muzica la un mare film istoric, unde ar fi putut să-şi desfăşoare anvergura talentului în muzica de film.


Când a început, practic, cariera Ilincăi Dumitrescu? De la bun început ştiaţi că pianul va fi marea pasiune a vieţii dumneavoastră?


Aşa cum v-am spus, am început să cânt pe scenă foarte devreme, la şase ani. Învăţam pianul de la cinci ani şi în câteva luni am progresat rapid. Asimilam repede şi cu pasiune, îmi plăcea muzica şi citeam deja la prima vedere partituri de Bach, Mozart, Beethoven. Acesta a fost un dar pe care l-am avut toată viaţa, de „a citi” imediat orice partitură, oricât de complexă, şi de a-i înţelege sensul imediat. Nu am depus eforturi, nu m-am „căznit”. Învăţam cu repeziciune şi acest lucru m-a ajutat să-mi formez un repertoriu vast, de la muzica Renaşterii până la avangarda zilelor noastre. Apoi, şi memoria m-a ajutat: „fotografiam” paginile de partitură sau carte; mi le amintesc şi acum, după zeci de ani. Cu aceste lucruri te naşti, a fost ceva natural. Primul concert cu orchestra a fost la 15 ani, cu Orchestra Radiodifuziunii Române, dirijată de maestrul Emanuel Elenescu, pe scena Sălii Radio. Am cântat Concertul nr. 23 în do major de Mozart. După un an, la 16 ani, am cântat pe scena Ateneului Român Concertul nr. 3 în do minor de Beethoven. Acum, îmi dau seama că muzica a însemnat pentru mine „un mare joc intelectual”, o plăcere a spiritului în care i-am implicat pe cei apropiaţi şi pe cei îndepărtaţi, pe toţi cei care au dorit să mă asculte.


De-a lungul anilor aţi avut zeci şi zeci de întâlniri cu personalităţi din lumea muzicală şi nu numai, dar, desigur, unele dintre ele v-au marcat în mod deosebit. Aţi putea să ne vorbiţi de câteva dintre aceste întâlniri?


Sunt multe personalităţi cu care m-am intersectat. Cred că de la fiecare am învăţat, am înţeles câte ceva. Au fost mari oameni ai culturii româneşti, dar şi universale. Profesori celebri mi-au fost Mihail Jora şi Cella Delavrancea, dar şi Stanislav Neuhaus şi Yakov Flier, la Conservatorul „P.I. Ceaikovski” din Moscova. Dar cum aş putea să nu-i amintesc pe Paul Constantinescu, marele prieten al familiei noastre şi naşul meu de botez, sau pe profesoul George Breazul, muzicolog de anvergură europeană, sau pe preotul bizantolog I.D. Petrescu, savant de renume în domeniu, cel care m-a botezat? Când povestesc, par lucruri de domeniul fanteziei. Mai tinerii mei prieteni rămân perplecşi! Sau cum aş putea să rezum în câteva rânduri întâlnirile cu Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Yehudi Menuhin, Nadia Boulanger, Dmitri Kabalevski...


Aventura spirituală a muzicii este fără sfârşit. Dintre compozitorii lumii, clasici şi contemporani, care vă definesc cel mai bine?


Întotdeauna, muzica romantică, muzica secolului al XIX-lea mi-a fost cea mai apropiată sufleteşte. Cânt mult Chopin, Schumann, Schubert, nu fac eforturi să-i desluşesc, lumea lor îmi este familiară. La fel, Beethoven, cel mai mare, pe care îl văd mai apropiat de romantism decât de clasicism. Apoi, îl iubesc mult pe Prokofiev, marele inovator al secolului XX. Apoi... Messiaen... Am cântat atât de mult Scarlatti, dar şi Mozart, dar şi atâta muzică românească, din toate timpurile. Am cercetat pagini necunoscute, am interpretat multe lucrări necântate din muzica noastră. De asemenea, recitaluri întregi de muzică nouă, contemporană. În viitor, cred că voi studia şi interpreta mult Beethoven. Simt nevoia să revin la el, cu gânduri proaspete, urmând partiturile „Urtext”, fără adaosurile neavenite ale unor editori, descifrând numai sensul gândirii lui, pe care întotdeauna l-am iubit.


Premiile, onorurile, turneele internaţionale, aplauzele îndelungi, acasă şi în străinătate, v-au apropiat şi mai mult de misterul muzicii, dar şi de vibraţia publicului. Ce înseamnă pentru Ilinca Dumitrescu publicul şi cum este influenţată de reacţia lui?
  
Cu cât au trecut anii, mi-am dat seama din ce în ce mai mult de forţa aceasta magnetică a muzicii, de puterea ei de a transmite stări sufleteşti şi de a influenţa, de a captiva o sală întreagă. Sunt momente când cânt, când vreau cu tot sufletul să transmit un sentiment sau o idee şi atunci simt aerul vibrând în jur, în tăcere... Tăcerile adânci sunt foarte importante în muzică. La fel, aplauzele, ovaţiile, pentru artistul de pe scenă. Ele reprezintă o comuniune formidabilă cu necunoscuţii din sală, oameni ca şi tine, înţelegerea mesajului tău atât de intim, de tainic. Multe sentimente şi vorbe pe care aş vrea să le exprim, dar nu le pot dezvălui în viaţa cotidiană, devin libere numai pe scenă. Atunci vorbesc autentic.


Când mă uit la mâinile dumneavoastră, care zboară peste clapele pianului, simt vitalitate, energie, frumuseţe. Este muzica cea mai bună terapie împotriva tristeţii, a depresiei, a singurătăţii? Este muzica leacul căutat de moşii şi strămoşii noştri, cel al tinereţii fără bătrâneţe?


Bineînţeles. Muzica pătrunde în straturile misterioase ale fiinţei, acolo unde inexplicabilul domină. Toate aceste încercări actuale de a demonstra tainele lumii, de a diseca fiecare particulă, de a demitiza şi vulgariza orice nu fac decât să adâncească marile mistere. Menirea mea a fost şi este de a transmite celorlalţi câte ceva din lucrurile sublime cu care m-am întâlnit, de a-i face părtaşi la aventurile intelectuale şi emoţionale pe care le trăiesc. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul