Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Buletin de spectator

        Ana-Maria Nistor

Arta teatrului n-are muzeu. Există muzee ale literaturii, de pictură şi sculptură, muzee ale instituţiilor teatrale, dar spectacolul n-are muzeu. El se adresează memoriei vii, care este totodată şi anonimă. Spectacolul poate rămâne consemnat în istorie de către critici şi teoreticieni, însă existenţa şi memoria sa ca eveniment depind de reacţia anonimilor din sală. Iar relaţia aceasta e în fiecare seară, în fiecare sală, în fiecare ţară ori perioadă istorică – alta; e o continuă metamorfoză, un ajustaj permanent al fluxului dialogal dintre emitent şi destinatar. Hermes e semnul ei, acel Hermes al dansului şi călătoriei în cele patru zări. Şi-atunci arta spectacolului „e arta spectatorului” (Eugenio Barba), iar memoria teatrului se află în viitor.


De câtă vreme scriu aici micile mele gânduri despre spectacole mă urmăreşte obsedant imaginea receptorului, chipul nevăzuţilor din sală. Poate pentru că teatrele, în zdrobitoarea lor majoritate, habar nu au pentru cine joacă, poate datorită inerţiei tembele a publicului care, cu foarte puţine excepţii, reacţionează la fel: stă cuminte în scaun, râde când trebuie şi când nu trebuie, iar la sfârşit, invariabil, se ridică în picioare să aplaude. Nu mai ştii dacă e bine sau nu, cât de valoroasă prestaţia de merită o asemenea reverenţă, iar dacă sunt şi muzici vesele pe fundal, să vezi ovaţii… Uneori, rar, publicul amendează spectacolul, alteori, şocat sau agresat, pleacă pus pe gânduri, şi mai rar, emoţionat, abia respiră.  Apoi, lucrurile se complică: există criticii, de regulă reci şi acri, intelectualii ştiutori, pasionaţii de profesie, cei veniţi întâmplător, cei chemaţi de un nume sau altul şi publicul se transformă în publicuri. Şi-atunci, spectacolul nu e decât o suprapunere a feţelor interpretării pe care le capătă cuvântul său în mintea oamenilor, convinşi toţi că l-au înţeles corect.


Precum chipurile zeului tetramorf, Hermes, opera de artă teatrală este suma receptărilor ei; corecte, amplificatoare ori deviate, interpretările se pot aduna într-o tipologie: a receptorului model, a celui virtual, a receptorului implicit, a celui presupus şi a destinatarului.


Receptorul model al unui spectacol vine la teatru pentru a găsi întrebări, nu răspunsuri; el cooperează cu textul teatral, recreează lumea ficţională din spatele formei vizibile de pe scenă, vrea să fie mereu recucerit, nu are gusturi, ci gust. Receptorul model actualizează semnificaţia intenţională a obiectului estetic, savurează şi judecă opera în acelaşi timp.


Receptorul presupus de artişti este acela care precede creaţia, există, mai exact în clipa care precede creaţia. El poate fi reper şi/sau imbold al regizorului sau al actorului şi rareori se confundă cu spectatorul.


Receptorul virtual e dincolo de intenţia autorului şi se naşte odată cu repetiţiile, chiar înainte de premieră. El anunţă destinatarul concret, e cumva la graniţă, ca un acrobat la marginea dintre cânepă şi aer, face legătura între receptorul model sau cel implicit şi spectatorul din sală.


Receptorul implicit, spre deosebire de model, citeşte pentru a găsi răspunsuri. El nu este creativ, nu umple spaţiile albe ale textului cu interpretări amplificatoare. Receptorul implicit este acel lector exemplar de cuminte care reconstruieşte parcursul operei, semnificaţia sa intenţională, fără a adăuga o plus valoare de sens. El savurează, dar nu judecă, participă şi înţelege, însă nu evaluează.


În ceea ce priveşte destinatarul concret, adică spectatorul, cred că sunt  două categorii mari: cei mai periculoşi – amatorii (adică „ştiutorii”) şi ceilalţi – diletanţii (adică „romanticii îndrăgostiţi”).


Amatorii „ştiu cum e cu teatrul”, au mers la multe spectacole, au acasă chiar câteva autografe şi o colecţie de caiete program adunate în ani, pe care o arată prietenilor. Ei merg, de pildă, la Bulandra de-o viaţă, pentru că acolo i-au dus prima dată părinţii sau mătuşa profesoară de română. Au o privire istorică şi cantitativă asupra spectacolelor şi le judecă în funcţie de aceste criterii şi de enciclopedia lor, care e una cumulativă şi nesintetizată. Orice experiment i-ar cutremura; totuşi, dacă se joacă la Bulandra, s-ar putea să-l accepte, pentru că „aşa e la teatru”.
Alţii, la fel de tradiţionalişti, merg să vadă „un Purcărete”, „un Bob Wilson” sau „ceva de-al lui Afrim”. Ştiu mai mult decât cei dintâi, au o experienţă selectivă, judecă istoria în funcţie de modelul lor, în care cred. Sunt la fel de fani ca şi ceilalţi, doar că nasul lor se strâmbă mai des; ei au găsit reperul, sistemul de valori în funcţie de care judecă celelalte spectacole. Autoritatea nu mai este respectată pur şi simplu, fără discernământ, ci enciclopedia lor e marcată de o valoare anume, aceea, recunoscută şi verificată în timp.


Cei mai greu de cooptat, de cucerit, de adus în cercul comunicării sunt cei care vin la teatru pur şi simplu pentru că le place. Aparent, diletanţii, cei care se delectează în operă, sunt ca un burete pregătit să absoarbă totul, să se emoţioneze rămânând cuceriţi pentru totdeauna. Însă diletantul, pentru că admiră totul, e prevăzător cu toate. Pentru că respectă între­gul teatru şi n-are o valoare conducătoare dictatoare, el vrea ca să se delecteze în operă, ca aşteptările sale să fie împlinite sau negate, dar asta doar cu condiţia de a pune ceva în loc, de a construi. E mai democrat, dar şi mai reţinut. El nu vine gata pregătit, deja excitat de prestigiul şi numele vedetei, aşteptând doar ca să-şi umple sacul (şi golurile). El vine credul, dă tuturor aceeaşi şansă şi e nemilos dacă cineva greşeşte, pentru că nici nu admiră, nici nu iubeşte pe cineva în mod special. El a venit la teatru, doar atât. Iar dacă este cucerit, dacă i se întâmplă să participe la eveniment, va reveni, dar la fel de demo­crat crezând că miracolul se petrece în fiecare zi. Cred că e cel mai greu să-l faci pe diletant să stea aproape, pentru că poţi să baţi la o uşă deschisă sau să uiţi că el va aştepta să fie mereu recucerit, tocmai pentru că iubeşte şi are încredere în teatru. Dar, odată readus în sală, aşa democrat şi cârcotaş, obiectiv, aşteptând şi acceptând să-l vadă pe Hamlet ca pentru prima oară şi nu să-l judece aspru în funcţie de ceilalţi Hamlet, obligatoriu mai buni şi pe care i-a văzut „pe vremea lui”, în el cred că sălăşluieşte un virtual destinatar model. Şi cred că pentru el ar trebui să se joace spectacolul, pentru cel care nu uită de TV şi internet, adică de sine şi de condiţia lui astăzi, care vine să privească şi aşteaptă să se pună în comun la teatru, împreună cu ceilalţi. Şi care are disponibilitatea de a se proiecta în public, nu în simplu spectator, care acceptă, precum Hermes, călătoria, adică neprevăzutul, întâmplarea, aventura şi, în fine, experienţa.


I-am văzut pe toţi aceştia în Festivalul Naţional de Teatru ce tocmai s-a încheiat; i-am văzut înghesuindu-se în sală, amestecându-se, devenind o mulţime care încerca să fie omogenă; aproape că nu le mai distingeai chipurile, reacţiile semănau, feţele voiau să lucească la fel de bucurie. De ce şi pentru ce încă n-am aflat. Poate data viitoare…

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul