Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

RadiRo, un început promițător

        Costin Tuchilă

Privită cu scepticism de unii, prima ediţie a Festivalului Orchestrelor Radio, „RadiRo” a fost, în ansamblu, o reuşită. Desfăşurat în perioada 23–29 septembrie 2012, la Sala Pa­la­tului şi Sala Radio, festivalul organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, avându-l ca director artistic pe dirijorul şi pianistul Christian Zacharias, a adus la Bucureşti trei dintre marile orchestre Radio ale lumii, alături de Orchestra Naţională Radio şi formaţii camerale de prestigiu. Intenţia organizatorilor este ca această manifestare să se desfăşoare în fiecare an de pauză al ediţiilor Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, să fie, dacă se poate spune aşa, un mini-festival „Enescu”, atât ca participare internaţională, cât şi ca desfăşurare şi structură a programelor. Cu excepţia Orchestrei Filarmonice Radio France, celelalte trei mari ansambluri simfonice au susţinut câte două concerte. Am urmărit programe complexe, muzică din epoci şi în stiluri diferite, dirijori şi solişti apreciaţi. Urmărind programele, se poate ob­serva preferinţa pentru marile creaţii simfonice ale romantismului şi ale epocii moderne: Schubert, Beethoven, Mendelssohn-Bartholdy, Brahms, Richard Strauss, Şostakovici. Nu a lipsit nici muzica românească, amintind şi în acest fel de Festivalul „Enescu”: opusuri de George Enescu, Constantin Silvestri, Dan Dediu.


Orchestra Naţională Radio a deschis festivalul, avându-l la pupitru pe Christian Zac­harias, cu un program ambiţios, prezentând în prima parte Trei antracte din opera „Rosa­munda”, op. 26 (D 797) de Franz Schubert, apoi Simfonia nr. 9, în re minor, op. 125 de Ludwig van Beethoven. Remarcabil specialist în muzica romantică a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, Christian Zacharias a oferit o versiune admirabilă a fragmentelor din muzica de teatru a lui Schubert, de un rafinament coloristic extrem, echilibrată, cu dozaje ideale ale sonorităţilor. Viziunea sa asupra Simfoniei a IX-a de Beethoven (cu participarea Corului Academic Radio, dirijat de Dan Mihai Goia) i-a surprins, poate, pe acei melomani deprinşi cu versiuni monumentale, cu revărsări de mase sonore, adaptate de obicei sălilor imense de astăzi şi, în consecinţă, cu orchestre supradimensionate, care nu mai au nici o legătură cu interpretările din epocă. Nu aş vrea să se înţeleagă că versiunea lui Christian Zacharias a fost una de „arheologie” muzicală; ea punea însă în valoare echilibrul perfect al simfoniei (fără exagerarea vreunui plan sonor), şi mai ales relaţiile timbrale atât de bogate, după un studiu foarte aplicat.


Al doilea concert al Orchestrei Naţionale Radio l-a avut la pupitrul dirijoral pe Horia Andreescu, care şi-a încheiat programul cu Simfonia nr. 5 în do minor, op. 67 de Beethoven, concert care a prilejuit reîntâlnirea cu unul dintre marii violonişti din ultima vreme, Maxim Vengerov, care a încântat în Concertul de Brahms. Orchestra părea alta în acea seară, Horia Andreescu exploatând eficient dramatismul Simfoniei „Destinului” şi reliefând abil detalii trecute uneori cu vederea, într-o expresie de ansamblu foarte potrivită celebrei partituri beethoveniene. Am ascultat în acest concert şi o lucrare de Constantin Silvestri, readus astfel în atenţia publicului de astăzi, Preludiu şi Fugă nr. 2, op. 17, o partitură care impresionează prin culorile armonice şi orchestraţia de efect.


O foarte bună impresie au lăsat dirijorul Juraj Valčuha şi Orchestra RAI Torino, în cele două concerte cu muzică de Ceaikovski (Con­certul în Re major pentru vioară şi orchestră), Rahmaninov (Simfonia nr. 3 în la minor, op. 44), Brahms (Concertul nr. 2, în Si bemol major, pentru pian şi orchestră, solist: Christian Zacharias), Richard Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel şi Suita de concert din opera „Cavalerul rozelor”). Ener­gic, cu tehnică de clasă, foarte muzical, dirijorul de origine slovacă are, la o vârstă tânără dacă vorbim de arta dirijatului, maturitate în exprimare şi cunoştinţe stilistice apreciabile, dovedite atât în complexa simfonie a lui Rahmaninov, cât şi în Concertul de Brahms şi în lucrările lui Richard Strauss. Temperamental, rafinat, cu naturaleţe în frazare, fără exces de virtuozitate, în sensul artificiilor tehnice gratuite, violonistul Alexandru Tomescu a oferit o versiune demnă de reţinut a Con­certului de Ceaikovski.


În compania Orchestrei Radio France şi a dirijorului Ion Marin, violoncelistul Jian Wang a interpretat cu măiestrie Concertul în si minor de Dvořák. Sunetul său distinct, tehnica excelentă, expresivitatea frazelor muzicale şi viziunea de ansamblu asupra acestei pagini de referinţă au impresionat în seara oferită de artiştii francezi. Orchestra franceză, unul dintre cele mai vechi ansambluri simfonice Radio (a fost înfiinţată în anii ’30 ai secolului trecut), cu o istorie prodigioasă, şi-a demonstrat pe deplin valoarea la Bucureşti. L-am revăzut pe Ion Marin, fără îndoială unul dintre marii dirijori de astăzi, conducând cu dezinvoltură această stranie Simfonie a VI-a, în si minor, de Şostakovici, cu o structură aparte: o primă parte în tempo lent, introspectivă, urmată de un Scherzo şi un final Presto, foarte ritmate, un galop muzical plin de umor. Bach stă fără complexe alături de Offenbach, cum sugera un comentator, într-o partitură de 30 de minute, sclipitoare prin vervă şi orchestraţie. Muzica lui Şostakovici a fost de altfel bine reprezentată în Festivalul „Radiro”, al doilea concert al Orchestrei BBC încheindu-se cu Simfonia nr. 4, în do minor, lucrare compusă în momente dramatice din biografia compozitorului, în 1935–1936. În ianuarie 1936, la ordinul lui Stalin, în editorialul ziarului „Pravda”, intitulat Haos în loc de muzică, Şostakovici era criticat dur, în special pentru opera Lady Macbeth din Mţensk. Această partitură de mare complexitate, adevărată piatră de încercare pentru orice dirijor şi ansamblu simfonic, solicitând un aparat orchestral uriaş (4 flaute, 2 flaute piccolo, 4 oboaie, 4 clarinete, clarinet piccolo, clarinet bas, 8 corni, 2 tube, 6 timpani ş.a.m.d.), este de fapt un protest la adresa regimului stalinist, în ea regăsindu-se un zbucium teribil şi o încleştare dramatică, totul într-un limbaj personal, de o plasticitate deosebită. Simfonia nr. 4 de Soştakovici, excelent cântată de Orchestra BBC, dirijată de Jukka Pekka-Saraste, a încheiat festivalul în 29 septembrie, când l-am reascultat pe Dan Grigore cu o minunată versiune a Rapsodiei pe o temă de Paganini pentru pian şi orchestră, op. 43 de Serghei Rahmaninov. Dirijorul finlandez a dovedit că este un bun interpret mai ales al creaţiei simfonice a secolului XX, convingând mai puţin în Simfonia nr. 9, în Do major de Schubert şi în cele două Rapsodii române de George Enescu, acestea din urmă nu îndeajuns cunoscute de orchestra londoneză.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul