Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fotbal și literatură universală

        



Ştiţi ce legătură este între Gicu Grozav şi Jorge Luis Borges? Dar între Gabriel Torje şi Stefan Zweig? Nu vă grăbiţi să răspundeţi „niciuna”, bănuindu-mă a fi vrut cumva să insi­nuez, cu întrebările mele, că fotbaliştii în cauză sunt niscai devoratori fanatici ai literaturii celor doi faimoşi autori. Departe de mine gândul, Doamne fereşte! La cu totul altceva cugetam eu stând drept şi judecând după posibilităţi într-una din amiezile astea tomnatic-amărui ce au urmat dialogului platonic(ian) dintre Victor Piţurcă şi Luis van Gaal, găzduit marţi, 16 octombrie a.c., de o Arena Naţională plină ochi cu spectatori generoşi în speranţe logodite cu iluzia voievodalului „vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât”.


 


Borges are o povestire, Grădina potecilor ce se bifurcă, din care transpare, redusă la esenţă, următoarea idee, în egală măsură tulburătoare şi de bun-simţ ca paradox: fiecare gest pe care omul (ce minunat sună acest cuvânt!) îl comite de-a lungul şi de-a latul vieţii sale deschide perspectiva eşalonării într-un mod anume a întregii sale existenţe ulterioare – cu totul altul decât s-ar fi petrecut lucrurile dacă omul în cauză proceda diferit în împrejurarea respectivă. De exemplu, ieşi într-o dimineaţă din scara blocului, o iei la stânga şi urci în metrou unde un beţiv te agresează, ajungi la spital, medicul care te operează uită o faşă în rana care se infectează etc., etc. Sau, în aceeaşi dimineaţă, o iei la dreapta, mergi pe jos 500 de metri, în drum intri într-o agenţie loto, completezi un formular la plesneală, câştigi lozul cel mare, pleci în croazieră pe mare unde întâlneşti femeia visurilor ori pe Bill Gates etc., etc. Indiferent că o iei într-o direcţie sau alta, ceea ce urmează după această minoră opţiune vei considera întotdeauna a fi fost cursul firesc al vieţii tale, fără să te gândeşti o clipă că, alegând cealaltă variantă, totul ar fi putut fi altfel. Fundamental altfel! Nici nu ştii ce pierzi, vorba caracaleanului, iar de cele mai multe ori nici prin cap nu-ţi trece că viaţa ta, cu bune şi cu rele, s-a derulat aşa cum s-a derulat doar pentru că, într-o dimineaţă oarecare – una din cele circa 25.000 de dimineţi care ţi-au fost dăruite de Cel de Sus –, la ieşirea din bloc ai luat-o, fără nici un motiv serios, la stânga sau la dreapta.


 


Şi acum, aplicaţiunea borgesiană la fotbalul nostru mioritic: cine-şi poate imagina cum ar fi decurs în continuare meciul nostru cu olandezii dacă în primele minute de joc, când Grozav s-a pomenit faţă în faţă cu Stekelenburg, nu-l lua la ţintă ca un fazan, ci o bunghea în aţe, precum la Istanbul, iar România conducea cu 1-0? Sau, poate, chiar cu 2-0 dacă lovitura liberă executată formidabil de Torje nu s-ar fi oprit în bara transversală? Poate că batavii ieşeau la interval cu toate liniile, creând spaţii de contraatac şi-i mai prindeam o dată pe titlul rubricii de faţă! Sau, mai ştii, poate că scoţianul acela (infinit mai util umanităţii în calitate de suflător în cimpoiul strămoşesc decât într-un fluier de arbitru) ar fi acordat penalti la trântirea în careu a lui Adrian Popa şi-am fi câştigat noi cu 3-1, fiindcă un gol de onoare meritau şi portocaliii, ca să nu-i acuze presa lor de senzaţie c-au venit la Bucureşti doar să cunoască, sub competenta îndrumare a lui Mutu şi Marica, biocenoza păsăricilor de noapte autohtone. Ehei, şi de la înălţimea posturii de lider al grupei, cu 12 puncte din tot atâtea posibile, jocurile cu Ungaria deveneau floare la ureche, returul cu Turcia un galop de sănătate, iar meciurile cu Estonia şi Andorra le foloseam pentru a ne rotunji gospodăreşte golaverajul, şi aşa impresionant.


 


...Poftim? Bat câmpii? Desigur, dar cine mă poate contrazice argumentat şi poate dovedi irefutabil că totul n-ar fi decurs întocmai dacă...? Borges în nici un caz! Cât despre Stefan Zweig, cu atât mai puţin. Cel din urmă este autorul unui volum de miniaturi intitulat Orele astrale ale omenirii, în care, recurgând la exemplificări ilustre, susţine teza că mari mo­mente ale istoriei universale (bătălia de la Waterloo, căderea Bizanţului etc.) au fost decise de mici întâmplări cu sensul la urmă, vorba regretatului Alexandru George, de detalii neîn­semnate, soarta lumii şi a unora dintre protagoniştii săi atârnând de un insignifiant fir de păr care, uneori, s-a dovedit îndeajuns de rezistent, iar alteori a cedat sub apăsarea evenimentelor.


 


Ceva asemănător s-a petrecut, în interval de numai câteva minute, pe Arena Naţională, unde balanţa întâlnirii s-a înclinat incredibil, halucinant, iraţional într-o direcţie, prăbuşind o echipă şi însufleţind-o pe cealaltă. Câţiva centimetri (sau, poate, doar câţiva milimetri) au hotărât rezultatul unei partide în care – hai să fim realişti! – Olanda n-a arătat deloc ca o mare echipă, iar tricolorii şi-au depăşit în multe rânduri condiţia valorică. Să revedem filmul: în minutul 4 sau 5 beneficiem de o lovitură liberă; execută Torje, mingea pornită din bocancul lui se îndreaptă implacabilă spre vinclu, Stekelenburg este depăşit, dar pârdalnica sferă peticită loveşte bara transversală în interior şi revine în teren, de unde este degajată de fundaşii olandezi. A lipsit un centimetru sau chiar mai puţin pentru ca formaţia României să deschidă, meritat, scorul. Ghinion? L-am fi putut numi aşa dacă lucrurile se terminau aici. Dar nu: cupa cu otravă a neşansei trebuia băută până la capăt. Ceea ce noi n-am avut de partea noastră – acel centimetru nenorocit – s-a dovedit aliatul perfid şi demolator al adversarilor noştri: peste puţin timp, un balon pe care orice portar în afară de Tătăruşanu l-ar fi reţinut cu leje­-ritate este respins prosteşte de goolkeeper-ul stelist în faţă şi aterizează exact pe fruntea lui Lens care, din instinct, îl trimite către poarta noastră. Mingea pluteşte pe deasupra careului, Tătăruşanu este spectator, dar Gabi Tamaş se poziţionează ideal pe linia porţii, are un ti­ming perfect în săritură şi pare că va reuşi să respingă. Pare, doar, fiindcă balonul, se strecoară milimetric, aiuritor printre capul său şi bara transversală, alunecând în plasă. Noroc chior, care face pandant cu ghinionul scandalos al lui Torje. Dumnezeu n-a fost român marţi seara, iar capriciul funambulesc al voinţei Sale şi jocul delirant cu centimetrii al hazardului ostil ne-au dat o lovitură letală. Restul l-a făcut arbitrul scoţian...


 


După aşa o întâmplare ilogică şi fără rezon, nu-ţi rămâne decât soluţia reculegerii în versetele Eclesiastului sau defulării într-o înjurătură neaoşă. (Gică Contra)


 


P.S.1: E timpul ca Piţurcă să înţeleagă că nu se poate câştiga un meci cu Olanda jucând fără portar. Ciprian Tătăruşanu este un băiat frumuşel, o apariţie agreabilă, însă distanţa dintre el şi Stelea, Prunea, Silviu Lung-senior sau Răducanu e ca de la cer la pământul în care ne-a îngropat. Îi lipseşte, cred, acel grăunte de nebunie fără de care potenţialii mari portari se transformă în prestatori fotbalistici de duzină.


P.S.2: Penibile atât ridicarea în slăvi a formaţiei olandeze, care a trimis trei mingi pe poarta noastră şi a marcat patru goluri, ca şi lamentările apocaliptice vizavi de valoarea tricolorilor. Incapabilă de un minim exerciţiu de ataraxie, de echilibru în judecăţi, presa sportivă dâmboviţeană a mai trecut cu brio un examen de incompetenţă ţâfnoasă. Nu e primul, nu va fi, probabil, nici ultimul: avem politicienii şi ziariştii pe care îi merităm!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul