Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Patru decenii de pictură romānească

        Iolanda Malamen

Aşteptări, valuri de comentarii şi fireşti curiozităţi, cu mult īnainte ca expoziţia „Artistul şi Puterea”, curatoriată de Ruxandra Garofeanu, consultanţi – criticul şi eseistul de artă Dan Hăulică şi pictorul Paul Gherasim, să ajungă pe simezele noului sediu al Bibliotecii Naţionale, la 27 septembrie 2012, data vernisajului.


Munca epuizantă a curatorului de-a se conecta instituţional la cīteva zeci de muzee din toată ţara, de-a apela la colecţionari şi de-a intra īn ateliere de pictori īnsumează peste 600 de lucrări realizate de artişti īntre 1950 şi 1990, aduse īn faţa publicului. Cu siguranţă, expoziţia este evenimentul pictural cel mai amplu şi mai ambiţios din cīte s-au īntīmplat dup㠒90.


Intenţia exprimată prin īnsuşi titlul expoziţiei este una răspicat-grăitoare: īn pofida deceniilor castratoare faţă de actul creator considerat „decadent”, īn pofida impunerii clişeelor care reduceau arta la un summum de clamări patriotarde, comunismul n-a reuşit nici pe departe să sterilizeze actul artistic şi, de cele mai multe ori, chiar cu preţul stigmatizării, artistul a păstrat intacte virtuţile imaginarului, atelierul fiind locul tainic al insurgenţelor lui. Dar asta nu rezumă decīt sumar, īn rīndurile de faţă, starea de patologie a Puterii comuniste, exorcist brutal al libertăţilor creatoare. Īn mīlul infernal al proletcultismului (1950-1965), artistul trebuia fie să cedeze moral definitiv, īngropīndu-se de viu, fie să păşească abil pe drumeagurile unei duplicităţi ironice, fie să nu cedeze, păstrīndu-şi cu īncăpăţīnată credinţă intacte atīt vocaţia, cīt şi spiritul.


După 1970, Puterea a fost un fel de animal cu manifestări ciclotimice, care-şi scotea din cīnd īn cīnd colţii rīnjind, dīndu-le artiştilor „dreptul” de-a o sluji īn imagini din ce īn ce mai neprecizate, mai deconstruite, mai aluzive, mai lipsite de patimă. Nu vorbim de acele monstruoase imagini personalizate, adoratoare, ornamentate cu zorzoanele kitsch-ului, deseori profitabile material, care zac acum prin nevăzute cotloane (dacă nu cumva au fost distruse de entuziasmul post-revolu­ţionar) şi care ar putea īntrupa un muzeu al monstruozităţilor.


Am păşit īn spaţiile de la parterul Bibliotecii Naţionale oferite expunerii cu gīndul plăcut-neliniştitor că voi parcurge patru decenii de istorie a picturii romāneşti, lăsīndu-mă īn voia emoţiei celei mai pure. Pe măsură ce īnaintam, am constatat cu o copilărească bucurie că, de foarte mulţi ani, īmi doream o asemenea „gratificare” şi recuperare expoziţională a picturii din perioada comunismului, mai ales că nu am ascultat niciodată acele voci īnrăite, īnverşunate, care īncă se mai fac auzite, ce afirmă că respectivele decenii au produs aproape īn totalitate numai opere conformiste, confiscate de timp şi că, de ce nu, ar trebui să ne resemnăm acceptīnd realitatea. Nimic mai ridicol! 


A doua constatare (īn fapt, confirmarea unei convingeri) a fost, īncepīnd de la primele imagini, că această expoziţie arată deschis că artiştii romāni au asimilat cu graţie şi har curente, perioade, mode, tehnici, au căutat diversitatea, păstrīnd īnsă intacte cutumele propriei personalităţi. Mai trebuie spus şi că tradiţia a rămas, ca formă de sublimă īntrupare a adevărului pictural, undeva ca un sīmbure bine aşezat īn carnea fructului.


Īn acest spaţiu, devenit pīnă pe 2 decembrie 2012 recuperator, avem īn faţa ochilor mare parte din numele afirmate ferm, artişti răsplătiţi cu premii, mulţi dintre ei călători neobosiţi prin lume şi chiar expozanţi, alţii rămaşi definitiv īn afara ţării. Sigur, acest regal pictural nu avea cum să fie exhaustiv, multe nume lipsind (sunt sigură că există motivaţia acestor „omisiuni”), chiar dacă ele nu pot fi negate de istoria artei romāneşti. 


Īi privim pe maeştrii care au trăit, au lucrat şi au expus şi īn acele prime decenii de comunism, chiar dacă-i localizăm mental „dincolo de timp”, cīţiva fiindu-le profesori unor importanţi pictori de azi: Alexandru Ciucurencu, Ghe. Petraşcu, Nicolae Tonitza, Ştefan Constantinescu, Lucian Grigorescu, Theodor Pallady, Dumitru Ghiaţă, Iosif Iser, Ion Ţuculescu, H. Catargi, cu portrete, nuduri, peisaje, compoziţii, naturi moarte, flori. Īi regăsim pe Mattis Teutsch, H. Maxy, Nutzi Acontz, Michaela Eleutheriade ş.a.m.d.


Impresionante sunt „īntīlnirile” profesori-elevi, cum este cazul lui Corneliu Baba cu cīţiva dintre cei mai cunoscuţi „īnvăţăcei”, cărora timpul le-a validat opera: Vladimir Zamfirescu, Sorin Ilfoveanu, Mihai Cismaru, Florin Ciubotaru, Ştefan Cālţia, Sorin Dumitrescu, Mircea Ciobanu. Inspirată şi necesară pentru o arheologie picturală este şi expunerea unor lucrări de diplomă.
 
O sumă de lucrări apar pentru prima oară īn public, ceea ce nu scapă ochiului avizat, pe altele, celebre prin reproducerea lor repetată prin albume, reviste şi media, le revedem cu emoţie. Artişti care nu mai trăiesc de mult timp īn Romānia au pe simeză lucrări de tinereţe care şi-au păstrat pīnă astăzi noutatea solemnă a discursului plastic şi par a lega, precum zalele unui lanţ nesfīrşit, un moment conceptual de altul. Sunt artişti a căror primă tinereţe creatoare a explodat, īn pofida unor pīnde ideologice, spre sfīrşitul anilor ’60 īntr-un logos liber, īnnoitor, care s-a īntipărit īn memoria picturii. Printre ei (fac o sumară enumerare): Barbu Niţescu, Gil Nicolescu, Andrei Cădere, Mihai Rusu, sau cei care au plecat la vīrsta maturităţii, de exemplu: Nicolae Georgescu-Balamuc (Paris), Ioan Dreptu (America), Aurel Cojan (Paris), Mircea Iones­cu (New York), sibianul Eugen Tăutu (stabilit īn Franţa dup㠒90) ş.a.m.d.
  
Gruparea Prolog, foarte cunoscută printre amatorii de artă ai ultimelor decenii este şi ea prezentă prin Paul Gherasim, Constantin Flon­dor, Horea Paştina, Mihai Sārbulescu, Cristian Paraschiv (rămas de cīteva decenii īn Franţa), Matei Lăzărescu. Lucrări īn substanţa cărora descifrăm acea stare de graţie şi de veghe, de taină şi de universal. S-a vrut, de asemenea, aducerea īn atenţie a unor şcoli de pictură (de exemplu, Şcoala de la Baia Mare – Sandor Ziffer, Mihai Olos, Mircea Bochiş, Petre Abrudan), a unor pictori moldoveni: Constantin Baciu, Dan Hatmanu, Val Gheor­ghiu, Ioan Gānju, Ilie Boca, Spiru Chintilă, Coriolan Hora, a unor pictori ardeleni: Aurel Ciupe, Constantin Dipşe, Ştefan Birtalan, Alexandru Chira, timişoreanul Silviu Oravitzan ş.a.m.d.


Reīntīlnirea cu Horia Bernea īn perioadele de mare intensitate artistică şi spirituală, cu Teodor Moraru, Constantin Pacea, Octav Grigorescu, Alin Gheorghiu, Benedict Gănescu, Iacob Lazăr, Ion Nicodim, Ion Sălişteanu, Radu Costinescu, Ion Popescu Negreni, Horea Mihai, Florin Mitroi, Alma Redlinger, Wanda Sachelarie Vladimirescu, Paula Ribariu, Virgil Preda, Ervant Nicogosian, Georgeta Năpruş, Alexandru Ţipoia, Florin Niculiu (şi lista ar putea continua) este necesară, ei fiind artişti a căror rezistenţă īndīrjită faţă de „arta angajat㔠i-a făcut să iasă din labirintice mode şi isme, cu opere de fastă originalitate.


O dată cu parcurgerea celor patru decenii de pictură romānească, rămīi cu sentimentul că prejudecăţile obsesive (exprimate de-a lungul anilor īn răspăr cu adevărul conservat īn muţenia atelierelor) īn privinţa artei īn comunism nu sunt decīt reflexul unei gīndiri mecanice, ce poate fi infirmată prin exemple.


Nimic din ceea ce se īntīmpla īn arta europeană şi nu numai nu i-a fost străin pictorului romān īn acele decenii īn care a tatonat, a experimentat, a introspectat, s-a rătăcit uneori prin propriile decizii, a trăit din plin bucuria lucrului şi s-a luptat cu timpul.


Sigur, deseori artistul a trebuit să se „descurce” practicīnd o alienantă dihotomie, dīnd obol vigilenţei oficiale, strecurīnd „printre rīnduri” ironii muşcătoare şi subtile, dar salahorind, īn acelaşi timp, īnchis īn atelier, la himerele lui, explorate cu atīta ardoare. Īn felul ăsta şi-a apărat fiinţa şi imaginarul, mai presus de turbulenţele şi absurditatea unui regim politic diabolic.


Ca o concluzie personală, īn opinia mea, „Artistul şi Puterea”, expoziţia eveniment deschisă la Biblioteca Naţională, īşi justifică īn totalitate titlul pentru perioada 1950-1970 şi mai puţin pentru perioada 1970-1990, cīnd artistul, chiar dacă Puterea īncă īi mai „cerşea” cu stăruinţă acel imaginar impudic şi derizoriu (cu nişte excepţii, de cele mai multe ori groteşti), şi-a văzut de treabă, deschizīnd prin galeriile UAP, Sala Dalles sau Muzeul de Artă, expoziţii memorabile.


Oricum, faptul că Ruxandra Garofeanu a mediat aducerea din tihna unor ateliere, muzee şi colecţii particulare a sutelor de lucrări aparţinīnd unora dintre cei mai valoroşi pictori romāni, pentru a reface sub ochii privitorului parcursul a patru decenii de artă aflată sub lupa Puterii, are măsura unui admirabil şi convingător efort cultural şi curatorial.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul