Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oameni-povestiri

        Dan Cristea


Precum nişte săpături arheologice, povestirile lui Stalian Tăbăraş scot, în genere, la suprafaţă un secret sau o curiozitate, privind obiecte, locuri ori biografii umane. În spatele lor, stă mai întotodeuna, fie ca narator impersonal, fie ca narator la persoana întâi, un profesor, un colecţionar, un artist, un „connaisseur“, toate acestea constituind, de fapt, măşti ale unui reporter-eseist, iubitor de drumeţii şi istorii, dotat astfel şi cu simţ de aventură, şi cu ştiinţă a vieţii, şi cu pasiune pentru documentul rar, pentru faptul inexplicabil sau pentru detaliul senzaţional. Povestirile nu-şi propun să ilustreze caractere, nici să producă acţiuni declanşate de resorturi psihologice. Înseşi personajele lor sunt, cu o expresie a lui Todorov, oameni- povestiri („hommes- récits“), deţinători ai unei istorii virtuale care se confundă cel mai adesea cu istoria vieţii lor. O trecere în revistă însă a celor opt povestiri din volum ne va lămuri mai bine atât asupra subiectelor pe care le vehiculează prozatorul, cât şi asupra preferinţelor, stilului şi tehnicii sale narative.


Astfel, în povestirea titulară (Week-end pe continent), personajul-profesor, de care am amintit, face parte dintr-o echipă de studenţi-arheologi care descoperă pe mica insulă grecească Antikithira scheletul unei mâini de bărbat ce ţine în mână un vas care, la origine, trebuie să fi fost o faclă. Obiectul arheologic e privit de povestitor ca o revelaţie simbolică: „un braţ ce duce lumină şi după moartea întregului trup, pe sub pământ“. Aventura din spaţiul elen se continuă pe străzile Atenei, unde, acelaşi personaj-povestitor asistă la carnavalul de sorginte păgână, pus în legătură cu Dionysos, numit Apokries, carnaval prilejuit de lăsata secului de carne (cum Stelian Tăbăraş e şi un mare iubitor de etimologii, care îi servesc de multe ori şi ca sursă de digresiune în cadrul naraţiunii, îi furnizez informaţia că denumirea carnavalului popular s-ar traduce prin „departe de carne“, kries derivând de la kreas, „carne“ în limba greacă). Mirosul de carne la grătar, ca şi belşugul culinar revărsat pe străzile Atenei îl poartă pe povestitor, pe firul amintirii, cu ani în urmă, într-un sat din Bărăgan, în care poposise în căutarea ilicită a mielului de Paşte, după cum procesiunea păgână de Apokries îi deşteaptă memoria Caloianului şi a împrejurărilor în care realizase un film documentar în jurul acestui obicei ( „obscurantist“ în limbajul vremii), în satul Crăsani, de pe malul Ialomiţei, locul unde s-a aflat singura davă dacică de câmpie, Helis ( aşadar, biografia filmului). Bogăţia de informaţii şi de cunoştinţe pe care le oferă autorul e impresionantă, şi în multe privinţe. „Enciclopedismul“ se combină cu plăcerea poantei, a calamburului, a invenţiei umoristice. Stilul său aici, ca şi în alte povestiri ce folosesc tehnica inserţiei (embeddings, cum ar zice naratologii), e deopotrivă stilul digresiunii odobesciene, pe care o recunoaşte în mod direct („Multe ocoluri face acum amintirea mea din cauza acelor Apokries întâlnite la o răscruce de străzi înghesuite din Atena !“) sau într-o manieră parodic-amuzată („Dar … cine se depărtează de subiect, departe ajunge!“).


Tot într-un spaţiu cosmopolit, româno-grecesc, se petrec şi întâmplările din Hieroglifa hazardului, povestire cu iz poliţist şi cu o crimă descoperită în insula Rhodos, în jurul aurului lăsat îngropat în­tr-un labirint de către cavalerii ioaniţi ai anului 1422. Dezvoltată mai mult, povestirea (una din cele mai reuşite din culegere) ar fi putut uşor deveni un roman ŕ la Eco, căci nu-i lipsesc tenebrele criminalistice, schemele geometrice şi calculele ezoterice (o „schiţă secretă a labirintelor“), obiectele simbolice, curiozităţile savante, sexul sau citatele în latină. Dezlegarea misterului se produce după cincispezece ani, fiind vorba de un mister în mister. Istoriile se combină, iar „coincidenţele“, după cum comentează autorul însuşi, „nu sunt în afara destinului dominant“. Fantasticul, care „proliferează şi apoi rămâne asupra realului ca o flacără pe comori“, e introdus în scenă prin intermediul obiectelor. O stranie maşină de scris partituri, inventată pe la anul 1900, bate singură un text în latineşte, text a cărui traducere („Cei care nu mai sunt, încă mai sunt,/ Cei ce vor fi, deja sunt printre noi“) ne atrage atenţia asupra laturii misterioase a lumii, adevărată împletire de vizibil şi invizibil care strânge în sine toate momentele temporale. Cu alte cuvinte, trecutul şi viitorul sunt prezenţe în prezent, ne urmăresc sau deja se configurează la orizont.


Ideea e ilustrată, de pildă, şi în povestirea Valea Seacă, istorie pe marginea identităţii şi a lipsei de identitate, a coincidenţelor nefaste şi a responsabilităţii morale ce nu trebuie să lipsească din orice gest pe care îl înfătuim. Povestirea e construită în mod simbolic, relatând evenimente petrecute pe distanţa a 20-30 de ani. Un scafandru-fotograf e angajat de către un alt personaj să facă scufundări într-un sat ajuns pe fundul apei ca urmare a înnecării satului de lacul unei hidrocentrale. Scufundarea în întunericul apelor înseamnă şi o scufundare în trecutul personajului, care descoperă astfel că se căsătorise cu propria lui soră, provenită dintr-o relaţie nelegitimă a tatălui comun. Nici emigrarea pe pământ american, unde cei doi se reuniseră fără să ştie unul de altul, nu putuse împiedica destinul blestemat şi consecinţele lui teribile. Melodrama pândeşte totuşi îndeaproape acestă povestire, chiar dacă alături şi aproape combinată cu aceasta se desfăşoară, ca element premonitoriu, drama mai „realistă“ a satului strămutat samavolnic din locurile lui de baştină de către puterea politică. În schimb, un fantastic cu happy-end întâlnim în povestirea Aiuritoare ştire despre om. Informaţia de tabloid, potrivit căreia „omul ar fi seara mai scund cu doi-trei centrimetri din cauza mersului biped“, nu poate egala neverosimilul din naraţiunea propriu-zisă. Un personaj îşi descoperă adevărata identitate după ce suferă două „apariţii“ fantastice. Altfel zis, s-ar putea spune, în acest caz, că fantasticul e calea care duce la restabilirea realităţii de fapt. Într-un vis-coşmar îi apare un „monstru“, pentru ca, după un timp, în stare de trezie, să se nimerească cu acelaşi „monstru“ în cabina camionului cu care călătorea. „Apariţia“ se dovedeşte a fi tatăl pe care nu-l cunoscuse şi care, după moarte, îi lasă moştenire o importantă sumă de bani şi o vie la Cotnari. Viaţa de familie îi e astfel asigurată.


Povestirile lui Stelian Tăbăraş vizează, îndeobşte, simbolul, semnificaţia. Coincidenţele, ca şi obiectele cu putere de simbol, de simbol cognitiv ori temporal cu precădere, joacă un rol crucial. Astfel, binoclul cu infraroşii în jurul căruia se ţese povestirea Vedere pe timp de noapte, obiect care îşi perverteşte menirea iniţială, devenind din instrument util de cunoaştere un instrument al întunericului criminal. Pe fondul unor întâmplări, poveşti şi eresuri despre firea lupilor, despre faptul dacă sunt nocivi sau folositori (în acest tip de divagaţii, fără cap şi fără coadă, scriitorul se arată a fi un maestru) un om e împuşcat pentru că se folosise abuziv, împins doar de curiozitate, de un asemenea aparat. Lucrurile, ni se atrage atenţia, îşi au faţa şi reversul lor. Coincidenţele simbolice sunt exploatate de autor şi la nivelul comportamental ori politic. Nişte bătrâni, întâlniţi întâmplător în câteva călătorii (călătoria, trebuie observat, e o altă sursă-cadru pentru povestirile lui Stelian Tăbăraş) sunt asemuiţi dinozaurilor (în Documentaţie despre dinozauri) pentru că întrupează sechele rămase după cel de-al doilea război modial, de la furia revaşardă la insensibilitatea faţă de suferinţa celuilalt.


Sensibile la tot ceea ce înseamnă trecerea timpului, la vestigiu, amintire, obicei, prozele lui Stelian Tăbăraş abundă în simbolistica obiectelor măsurătorii temporale. Povestirea cea mai amplă a volumului, În căutarea ceasului solar, este deopotrivă o biografie a obiectului cu pricina („ceasornicul cosmic“), biografie în care ficţiunea se combină cu datele istorice şi cu erudiţia în materie, dar şi o călătorie în timp sau în lumi paralele, agrementată cu peregrinări şi popasuri prin muzee şi colecţii, prin cărţi şi inscripţii, prin târguri şi locuri celebre. Aventura „ceasului solar“, înstrăinat şi recuperat, se însoţeşte cu aventura „jumătăţii de jos“ a acestuia, un postament scris în formă de melc, cu maxime despre vreme în diferite limbi. Printre cumpărătorii care l-a avut în posesie s-ar fi aflat, după cum ne asigură complice autorul, chiar Mircea Eliade. Mod de a introduce aşadar în fantasticul aventurilor pe unul din maeştrii prozei fantastice româneşti.


Proza mea favorită printre prozele lui Tăbăraş rămâne însă Taverna Suedezului (la care adaug acum Hieroglifa hazardului). Întâlnim aici toate ingredientele istorisirilor autorului, combinate însă într-o naraţiune cu miză epică mai evidentă: obiecte-simbol stranii, a căror semnificaţie coincide sau contrastează pe parcursul povestirii (un „păianjen de templu“ care „ţese pânza vremii“, un pendul de Bohemia, rămas mut la o oră anume, dar care începe să funcţioneze din senin), biografia acestor obiecte, atmosferă misterioasă, alternând violenţa cu vidul, secrete umane dezvăluite cu jumătate de gură, contraste între istorie şi contemporaneitate, morţi şi dispariţii nedeplin elucidate, melancolie şi sensibilitate la peisaj, livresc erudit şi realism cotidian. Proza lui Stelian Tăbăraş se citeşte cu senzaţii de degustător. Este evident o proză de seră de la care nu se aşteaptă productivitatea culturilor mari.


Stelian Tăbăraş, Week-end pe continent,


nuvele, Editura Cartea Românească, 2008, 243 pagini

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul