Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce privim şi ce vedem

        Gabriel Chifu

Probabil sufăr şi eu de acea „maladie” (de altfel, o deficienţă destul de răspândită!) numită privirea deformatoare. Ar fi un fel de ochi bacovian: mă uit în jur şi, indiferent de cum este ceea ce privesc, am tendinţa să văd şi să reţin doar valorile negative: sumbrul, grotescul, dezolantul, rizibilul, catastrofalul etc. mă stârnesc şi îmi însufleţesc propoziţiile. Cumva este explicabil, dezastrele care nu ne-au ocolit, perioadele lungi de marasm colectiv şi-au pus pecetea pe modul în care simţim. Când ai parte de atâtea dezamăgiri, când răul vine peste tine atâta vreme în avalanşă, când binele nu e decât o ciudată excepţie, e poate firesc să-ţi dispară însuşirea de a descoperi şi de a descrie acest bine, e poate firesc să-ţi pierzi exerciţiul seninătăţii, e poate firesc să se fi stins în tine organul admiraţiei şi al entuziasmului.


Însă eu cred că România începe să se schimbe, iese de sub hegemonia tonului gri, iese din teritoriul expresivităţii exclusiv negative, capătă culoare, devine nuanţată şi, de aceea, este nevoie să „ne îndreptăm” şi noi privirea, să ne reactivăm simţurile uitate. Se petrec sub ochii noştri nu numai întâmplări deplorabile, ci şi evenimente ce merită toată lauda, iar miopia şi tăcerea noastră în legătură cu ele sunt evident vinovate. Un exemplu îl constituie Memorialul de la Sighet, care a aniversat de curând, chiar în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, cincisprezece ani de la înfiinţare.


Despre ce este vorba?  În orăşelul Sighet, fosta închisoare comunistă, ajunsă o ruină, a fost transformată în muzeu al rezistenţei anticomuniste şi al victimelor comunismului. Un lucru temeinic făcut (cu o seriozitate, s-ar spune, ne-românească): 100 000 de fişe ale deţinuţilor politici, 5 000 de ore de înregistrări de istorie orală, 40000 de pagini de comunicări şi de cercetare de la şcoala de vară ori de la diverse simpozioane, mii de fotografii, sute de obiecte, toate compun un ansamblu muzeal care a atras atenţia unor personalităţi ale istoriei contemporane, de la Papa Ioan Paul al II-lea şi Catherine Lalumičre, până la Lech Walesa şi Vladimir Bukovski, toate compun un ansamblu muzeal care a fost nominalizat între primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul Francez al Păcii. În ce condiţii a apărut Memorialul? Într-o ostilitate făţişă a autorităţilor româneşti de atunci (să ne reamintim, anul 1993, în fapt perioadă de restauraţie comunistă, sloganul „Nu ne vindem Ţara” făcea legea, răsuna tunător din inimile patrioţilor care tocmai treceau în buzunar propriu ceea ce se aflase în buzunarul colectiv / al nimănui...). Cine sunt autorii Memorialului? Colegii noştri, scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Cu altruism, cu un admirabil devotament pentru adevăr, ei „şi-au zidit aici, în acest proiect, cincisprezece ani de viaţă”. În loc de cărţile lor, au scris acest extraordinar poem românesc, Memorialul de la Sighet. Merită pe deplin gratitudinea noastră, rostită răspicat, cu voce tare.


 

P.S. De ce nu sunt aceşti scriitori şi fapta lor exemplară subiectul „de pagina întâi” pentru televiziunile noastre? Se consideră că virtutea este plicticoasă, palpitante ar fi abjecţia, grosolănia ori bârfa, de aceea avem parte de ştiri cu elodia şi cioacă, cu gigi, cu irinel şi monica. Nu, nu împărtăşesc această convingere. Ceea ce ni se arată depinde însă de programul de priorităţi al canalelor tv şi de strategia lor editorială, depinde de viziunea / lipsa de viziune a responsabililor acestor instituţii, depinde de ce aleg  ei, ca imagine, ca să ne hrănească mintea, depinde de ce îşi propun ei să devenim. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul