Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un sorescian sui-generis

        Toma Grigorie

Scriitorul craiovean Constantin Pădureanu este la bază prozator, autor de povestiri şi romane, dar şi de însemnări de călătorie. La vârsta deplinei maturităţi îşi descoperă şi abilităţi poetice prin empatie cu celebrul conjudeţean al său şi al nostru, Marin Sorescu, ale cărui stil şi metodă le adoptă cu temeritate. Prin volumul de versuri Focuri mocnite (Editura Aius, Craiova) îşi dovedeşte „curajul de a păşi pe urme mari” şi de a-l continua pe maestru, fără a-l pastişa întru totul. Îi împrumută metoda, forma, dar nu şi conţinutul, bineînţeles. Foloseşte un stil propriu, ironic, satiric, cu accente comice şi dramatice, reprezentând inspirat viaţa satului său natal Podari (satul lui Tudor Gheorghe), de lângă Craiova, pe care îl supranumeşte Rudarii Olteniei, situat aproximativ la 30 de kilometri de Bulzeştiul sorescian.


În scurte povestiri ritmate sau rimate pe alocuri, surprinde existenţa consătenilor săi cu toate specificităţile ei rituale, comportamentale, lingvistice regionale, alcătuind un fel de monografie rustică locală. „Poezia lui Constantin Pădureanu se nutreşte, tematic şi stilistic, din Liliecii lui Marin Sorescu fără să cadă însă în epigonism minor”, susţine Gelu Negrea.


Dincolo de asemenea probabilităţi, nu i se poate imputa autorului de faţă absenţa talentului şi a inspiraţiei autentice. Se conturează un acord unanim al unor scriitori cunoscuţi, creaţiile sale fiind delectabile, cucerindu-i fără reţinere pe cei la care a ajuns manuscrisul înainte de apariţie: Constantin Dram, Gelu Negrea, Nichita Danilov şi Marian Drăghici. Toţi fiind seduşi de lectura cărţii, consemnându-şi aprecierile însoţitoare ale cărţii: doi în prefeţe şi doi în postfeţe. Ca şi recenzentul de faţă, au fost toţi surprinşi de forţa expresiei secvenţelor rustice tari din volum.


Cartea lui Constantin Pădureanu urmând modelul se constituie într-o posibilă epopee a satului oltenesc de sud-vest, cu o lume pes­triţă, colorată, îmbibată de tradiţii şi trăiri mocnite, de patimi neostoite. Nichita Danilov, generos, o consideră „O adevărată epopee comico-tragică a Rudarilor Olteniei”.


Personajele volumului sunt într-adevăr memorabile, creionate cu mult aplomb şi vivacitate. Chiar şi numele lor, ca şi la Sorescu, sunt simbolic-satirice. Iată o serie de apelative convingătoare: Manda Ciunga, Gârjavu, Chibrit, al lu Băşină, al lu Tânjeală, Cârcâială, Guguloi (porecla familiei autorului), Miţa Primăvara, Troponete, Geambaşu, Cergă, Cucu, Pârţan, Făsui, Ocroteală ş.a. Tot atât de expresive sunt şi toponimele, tot de asemenea, reale sau imaginate: Pârâul Hoţu, Lunca Ioncăliei, Fântâna Văruita, Cârligei, Solomonu, Coveia (Craiova), Faţa Merilor...


Cartea debutează cu un poem dramatic, prezentând situaţia tragică a Mandei Ciunga, cea care a fost mutilată de tatăl său venit acasă „mort de beat” şi tăindu-i cu toporul patru degete de la o mână, pentru că n-a vrut să se căsătorească după voia lui. Această întâmplare i-a marcat destinul pe viaţă, a rămas singură, cu minţile sucite.


În acelaşi registru dramatic şi tragic se înscrie şi situaţia Maretei lu’ Ciupag care a fost alungată de acasă de soţ, Ionel Gârjavu, cu toate că „El a început-o, nemernicul, şi i-a luat caimacul/ Şi i-am dat avere s-o mănânce cu lingura”.


Sunt devoalate temele mari ale existenţei mai aproape de habitatul natural. Una dintre acestea este dragostea care intervine uneori în afara căsătoriei, între doi adulterini. Păzind la vie, protagonistul unui poem surprinde o scenă de acest fel: „La Păduceii lui Gârjavu am auzit gemete/ (...) L-am văzut pe Mărin Cotelici că o călărea/ pe Lisaveta Cârcâială şi aia, în călduri,/ Îl îndemna: aşa, aşa, acuma, dăi înainte/ Şi nu te opri./ Şi el executa ordinele, ce să facă, săracul!”. Ca să nu fie deconspiraţi, Lisaveta îi promite şi martorului ocular, un liceean din Coveia, o partidă de sex.


Într-o altă secvenţă este rememorat jocul copilăriei numit clincea, care are un corespondent mai cunoscut: ţurca. Prin folosirea unor cuvinte specifice zonei, poetul îmbogăţeşte sectorul dialectologic al limbii române.


Naraţiunile în versuri ale lui Constantin Pădureanu sunt mai deschise, mai aproape de graiul viu al satului, mai fruste decât cele ale lui Sorescu care sunt ceva mai controlate, mai prelucrate. Exprimarea jovialităţii, a ironiei şi umorului la Pădureanu e mai directă. Asta nu înseamnă că emulul şi-a întrecut magistrul, îi face însă un serviciu repunându-l în circulaţie, prin acest mimesis programat. Constantin Pădureanu descinde clar din Marin Sorescu, fiind un succesor talentat, demn de luat în seamă. Prin aceste exerciţii epigonice de acum, el îşi poate găsi calea spre originalitate neîndatorată. Dum spiro spero!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul