Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sistemul şi sclavii

        Radu Voinescu

„Privesc în jur, la oamenii plecaţi peste farfuriile de tinichea. În lumina palidă a becului din tavan, pe feţele lor joacă umbre sumbre, iar chipurile nerase le dau o sălbăticie bărbătească. Aşa trebuie să fi arătat odinioară barbarii căzuţi în captivitatea romană. Mi-i închipui înlănţuiţi de băncile triremelor, încovoiaţi peste mânerele grele ale vâslelor, cu spinările lucind de sudoare, tresărind sub bicele supraveghetorilor. Am pentru o clipă revelaţia propriei noastre sclavii.”


Nu e o ficţiune şi nu sunt rândurile unui deţinut în Gulag sau în vreuna dintre închisorile pentru „politici”, în anii stalinismului în România, ci ale unui ofiţer tânăr, comandant al unei subunităţi de muncă pe şantierul militarizat al Casei Republicii la anul de graţie 1987. Pe când trăia într-un asemenea mediu de coşmar, Ioan Popa, locotenent de tancuri, comandant de pluton, scriitor la început de drum, cu povestiri publicate în diverse reviste, cu un volum apărut la Editura Militară, se gândea deja la materia unei cărţi care să denunţe regimul de muncă forţată la care „socialismul” lui Nicolae Ceauşescu îi supunea pe militari.


Cel care a condus cu mână de fier România, mai ales după 1971 până în 1989, a aflat din mers că marile lui proiecte nu se pot materializa de către colectivele de civili, care cereau salarii mai mari, avantaje, prime, conform Codului Muncii, şi chiuleau pe rupte, pe de altă parte, aşa încât a avut ideea să apeleze la armată. Ofiţerii, maiştrii militari, subofiţerii, gradaţii, soldaţii juraseră credinţă patriei, juraseră să pună interesul ţării mai presus de al lor, juraseră să îndeplinească ordinele Comandantului suprem, aşa încât au fost trecuţi, în număr mare, de la poligoanele şi terenurile de aplicaţie la construcţia Transfăgărăşanului şi apoi mai departe.


Victime ale unui paradox al propriei mentalităţi şi ale unui sistem absurd, abuziv, militarii de atunci au devenit, prin urmare, exact ce anunţă rândurile din care tocmai am citat: nişte sclavi. „Dar sclavii moderni sunt tăcuţi” – continuă Ioan Popa. „Din veşmintele ude se înalţă un abur uşor. Trupurile trudite încălzesc spaţiul închis al sălii. Printre mese trece din când în când o femeie într-un halat soios, odată alb, purtând în braţe un teanc de farfurii pe care le duce la spălat. Privirile obosite ale soldaţilor alunecă pe deasupra lucrurilor fără să mai vadă ceva, îndreptate spre imagini şi amintiri pe care numai ei le ştiu.”


Un decor halucinant, cu personaje parcă ivite din bolgiile danteşti. Din păcate, nu e vorba de o viziune de scriitor cu imaginaţia inflamată, doar realitatea. „Mă gândesc ce tablouri ar ieşi de sub penelul unui pictor care-ar şti să vadă în aceste imagini măreţia şi mizeria unui univers parcă rupt de timp.” Scriind aceste rânduri, autorul îşi declină cartea de vizită. A ştiut să vadă şi a ştiut să povestească tot ce a văzut şi a trăit. A rezultat o carte, Robi pe Uranus, aflată acum la ediţia a doua (Humanitas, 2012, purtând de data aceasta subtitlul Cum am construit Casa Poporului, după ce prima ediţie a văzut lumina tiparului la aceeaşi editură, în 1992). Car­tea este mult augmentată. Autorul spune că a adăugat paginile la care s-a renunţat atunci (De ce? Doar cenzura dispăruse şi, pe urmă, la Humanitas!?...). Dar mie mi se pare că a adăugat şi altele.


Spre exemplu, asemenea lexic şi asemenea temă ca în extrasul care urmează erau, practic, necunoscute, la noi, acum douăzeci şi trei de ani: „Probabil că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, termenii vor fi îndulciţi, mizeria cosmetizată se va numi austeritate, iar sărăcia, sora ei, cumpătare. Minciuna va fi trimisă la şcoală ca să devină o minciună cu multă carte şi ne va vorbi în termeni ştiinţifici: «dacă vom munci în ritmul acesta, peste trei ani PIB-ul va creşte cu cinci procente, salariile vor creşte cu zece la sută, deficitul bugetar va scădea cu 3,4 la sută, sunt semne că peste un an vom înregistra primele creşteri ale nivelului de trai, iar salariile vor creşte cu 100%»”.


Ioan Popa scrie cu un talent absolut remarcabil, cu o lejeritate (în sensul cel mai bun, al cursivităţii şi al forţei scriiturii) aproape ieşită din comun. Ar fi putut fi un fel de Soljeniţîn român. Fraza lui zboară, cuvintele şi imaginile au o expresivitate specială, redând cu multă plasticitate realitatea acelor întâmplări. Dacă aţi citit O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, nuvela celebră pe plan mondial a lui Soljeniţîn, atunci trebuie să vă închipuiţi că, intrând în lectura acestei cărţi, veţi avea relatarea a o mie de zile din viaţa lui Ivan Denisovici. Literatura memorialistică a închisorilor a dat câteva nume şi câteva titluri importante. Dar atmosfera penitenciară din preajma lui 1989 şi-a găsit în Ioan Popa singurul şi cel mai înzestrat pictor.


Spaţiul nu-mi îngăduie să reproduc atât cât aş dori din textul acesta scris cu peniţa muiată în acvaforte. Fiecare pagină, însă, conţine descrieri, personaje, situaţii memorabile.


Dar marele merit al autorului este acela că nu personajele sunt totul, nu întâmplările, ci sistemul. Ioan Popa reuşeşte, cu o rară intuiţie scriitoricească în spaţiul nostru românesc, să redea mai ales urâţenia, aberaţia sistemului. Oamenii sunt, ca şi la Soljeniţîn, oameni. Unii chiar cu tuşe luminoase. Alţii sunt făcuţi din penumbre, alţii caricatural, pentru că sistemul predispunea la ascensiunea caricaturilor, câteodată. Nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de prejudecăţi, ci este nevoie să privim totul cu ochiul atent al raţiunii. Nu mereu generalii şi coloneii din comandament sunt la originea atmosferei de supramuncă şi de dictat. Ordinele, cel mai adesea, pe şantier, le dădeau „maistrul”, „inginerul”, „arhitectul”, iar porţiile militarilor, o spune explicit autorul, nu erau dijmuite de comandanţii lor, ci de civilii care lucrau în şantier.


Cu această revizuire a textului, Robi pe Uranus (Uranus a fost o faimoasă stradă din Bucureştiul vechi, aflată în zona pe unde se înalţă azi Palatul Parlamentului) devine şi mai zguduitoare decât acum douăzeci de ani. Dar ea nu este un document. Scrisă de un literat de o forţă rară, realitatea cărţii depăşeşte adevărul. Vorba lui Eliade când i s-a reproşat că nu a spus numai adevărul în Maitreyi: „dar ar fi fost de ajuns numai adevărul?”.


La vremea primei apariţii, cum îşi informează autorul, într-un binevenit avertisment, cititorii, el a avut de suferit, fiind exclus din armată. Pe atunci, un ofiţer care nu mai era chiar tânăr a susţinut cartea pe toate căile, împotriva întregului zid de ostilitate, fără să se sinchisească de urmările asupra propriei sale cariere. Căpitanul acela nu ar fi vrut să i se rostească numele. Dar ar fi fost corect, în contextul avertismentului, să se amintească de faptul că a existat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul