Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Frumuseţea matematică a teatrului

        Horia Gārbea

Un an I.L. Caragiale care a adus nu puţine volume remarcabile dedicate clasicului s-a īncheiat foarte bine cu o lucrare de frontieră a remarcabilului eseist Mihai Dinu. Titlul nu acoperă decīt o parte din conţinutul volumului şi din originalitatea abordării operei lui I.L. Caragiale, dar nu numai: Dincolo de cuvinte – polifonia inaudibilă a Scrisorii pierdute (Editura Spandugino). Căci la O scrisoare pierdută se ajunge abia la capitolul XII din cele XXII, iar īn primele 11 capitole autorul īşi expune teoriile, pe care le aplică spre exemplificare pe alte piese, şi abia apoi supune cunoscuta comedie formulelor astfel verificate.


Īn esenţă, e vorba de două categorii de abordări: analiza raportului īntre textul dramatic al unei piese (Haupttext) şi informaţiile furnizate de autor īn dramatis personae şi didascalii (Nebentext). Care uneori se īntrepătrund, de pildă la Shakespeare, unde absenţa scenografiei obliga personajele să descrie locul acţiunii ca īn Henric al VI-lea partea a III-a īn care scena 2 din actul II īncepe cu replica:


„MARGARETA: Bine-ai venit la York, oraş de vază.”


Chiar şi un sunet, arată justificat Mihai Dinu, şi exemplifică prin Cehov, poate beneficia de informaţiile din Haupttext.


A doua abordare pe care practic o inventează Mihai Dinu, pe urmele lui Solomon Marcus şi ale altora, dar detaliind-o foarte atent, este cuantificarea unor elemente privind prezenţa personajelor şi a relaţionării īntre ele care pot duce la concluzii importante privind tipul şi valoarea strategiilor dramatice prin: „geometria interacţiunii”, individualitatea şi mobilitatea personajelor, algebra configuraţiilor de personaje şi continuitatea strategiei dramatice de-a lungul piesei.


Toate aceste cunatificări se realizează prin formule matematice, mai ales prin cele ale statisticii matematice, stabilite şi aplicate cu maximă precizie. Aşa, de pildă, un tabel cu personajele şi apariţiile lor pe scene (Mihai Dinu consider㠄scen㔠orice schimbare a configuraţiei personajelor), īn care o scenă care cuprinde un personaj e notată cu 1 şi cea fără el cu 0, este o matrice binară a pie­sei, fiind posibile, desigur, matrice ale fie­cărui act. Iar fiecare personaj e asociat firesc unui vector binar.


De pildă, Jupīn Dumitrache īn actul I al Nopţii furtunoase are o evoluţie descrisă prin (1111111111000000000), faţă de cumnata lui, Ziţa, care are (0000000000011111000). De-aici, autorul merge tot mai departe pe calea stabilirii „polifoniei inaudibile” a pieselor, adică a armoniei parametrilor măsuraţi. Măsurătorile realizate cu titlu de exemplu dau concluzii interesante, adesea surprinzătoare. Aşa, de pildă, studiul diferenţei „distanţei Hamming” (măsură a similarităţii a două şiruri de caractere, aici vectorii apariţiei) dintre personaje, adică diferenţa dintre distanţa Hamming reală şi cea probabilă conduce, īn cazul Nopţii furtunoase, la observaţia că īntre Jupīn Dumitrache şi consoarta lui, Veta, relaţia e palidă (dH probabil - dH real = -10,5), cherestegiul părīnd mai degrabă consortul lui Ipingescu (18,7) sau Chiriac (20,5).
Am dat doar un exemplu din numerosele pe care le dă autorul şi din cele pe care cititorul le va putea de-acum calcula el īnsuşi cu formulele lui Mihai Dinu īn faţă. Aceste relaţii matematice şi valori parametrice evident că scapă unui spectator sau chiar cititor al unei piese, dar ele sīnt „simţite” subliminal de acesta şi dau valoarea, aici īn sensul estetic, nu matematic, produsului teatral.


Deşi abundă de formule, tabele, demonstraţii, cartea lui Mihai Dinu nu e deloc aridă, dimpotrivă. Concluziile pe care le trage pe baza relaţiilor de calcul sīnt interesante, chiar seducătoare, iar pentru un dramaturg sau scenarist ele constituie o lectură de imens profit.


Aş zice că, aşa cum eminenţa unei capodopere ca O scrisoare pierdută se poate defini matematic, la fel se pot descoperi (eventual īnlătura, dacă lucrarea nu a fost publicată) slăbiciunile unei lucrări dramatice.


Mihai Dinu enunţă indicatori proprii, dar īi foloseşte şi pe ai altor autori. Unul este „individualitatea” personajului, la care s-au referit Solomon Marcus şi alţi cercetători. Mihai Dinu propune o altă relaţie de calcul pentru acest indicator important. După aceasta, īn D’ale Carnavalului cele mai distante personaje īn raport cu celelalte sīnt, deloc paradoxal, pentru că din motive diferite, diametral opuse, Miţa (0,481) şi Catindatul (0,388), la capătul de jos al listei fiind „ancilarul” Iordache (0,284).
Ar fi de scris enorm pe marginea metodelor şi concluziilor lui Mihai Dinu, după cum prima tentaţie este aceea de a aplica tehnicile sale la alte piese, de a studia evoluţia indicatorilor de-a lungul istoriei sau a operei unui autor. Ce-ar fi să verificăm cum variaz㠄continuitatea strategiei” dramatice la un autor ca Shakespeare de la primele comedii voioase la cele sumbre? Eseistul ma­tematician (de fapt, inginer la formaţia iniţială) dă un instrument de aplicat extensiv, pe autori, literaturi, specii teatrale şi intensiv, asupra unui autor canonic. Timp să avem!


Ca īn fiecare dintre cărţile sale, ce se apropie acum de frumosul număr de o sută, Mihai Dinu este un autor uimitor, care combină rigoarea ştiinţifică şi aparatul matematic cu o īndrăzneală intelectuală nelimitată şi o originalitate admirabilă. Dincolo de elogiul argumentat făcut lui I.L. Caragiale, de maximă importanţă rămīn metodele sale din acest studiu. Ca şi din memorabilele sale lucrări despre prozodie, şi din aceasta, de mare densitate, un scriitor receptiv va avea enorm de īnvăţat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul