Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Disponibilităţi interpretative

        Monica Grosu

Noul volum de versuri al Ofeliei Prodan, Ulise şi jocul de şah (Ed. Charmides, Bistriţa, 2011), propune un proces liric de resemantizare a istoriei, mitologiei, cotidianului. Bine structurat în trei cicluri tematice („pe când zeii încă se mai iubeau cu muritoarele”, „sub smochin”, „scaunul rotativ”), acest volum bilingv face pe rând escală în mitologie, Evul Mediu şi Modernitate, pentru a arunca apoi o privire epocii contemporane. Într-adevăr, Ofelia Prodan are curaj să pună istoria pe o tablă de şah, să se joace nevinovat cu eroii şi poveştile lor pe care le prelungeşte generos în ficţiune, direcţionând atenţia spre aspecte neobişnuite, de ordin emoţional.


Prima poezie şi, de altfel, întregul volum sunt aşezate sub semnul lui Ulise rătăcitorul, cel care aleargă în cerc şi revine perseverent la matcă. Din nostalgia şi dorul acestei peregrinări prin lume se naşte poezia, căci sensul se revelează în formele sale cele mai neobişnuite, mai ales că acest Ulise, modern şi creator, iubeşte jocul, asamblându-i piesele în combinaţii aproape stranii, preponderent interpretative. Astfel înţelege autoarea să înfăţişeze mici povestioare cu zei, cu lumea lor coborâtă în cotidian, banalizată. Mari personaje mitologice sunt umanizate, prezentate în vulnerabilitatea fiinţei lor, cu reacţii umane fireşti.


Pornind de la această concepţie, poezia Ofeliei Prodan curge dinamic, înlănţuind imagini şi episoade, reconstruind secvenţe din istorie, însă într-o gestică personală, psihanalizată, în care umanul împrumută într-o mică măsură gravitatea momentului evocat. „Atena are cel mai ruginit scut/ în scutul ei nu se oglindesc nici/ măcar sandalele// Atena e cu nervii la pământ/ coboară într-un luminiş/ ia o lance şi bate zgomotos cu ea în scut// (în luminiş).


În surprinderea acestui decor mitologic, discursul ia forme alerte şi de amploare, cu desfăşurări aproape sacadate, căci versurile au multe de comunicat: „Oedip a plâns apoi a râs apoi iar a plâns/ şi a început să meargă pe toate drumurile/ cu pletele albe-n vânt/ continuându-şi absorbit discuţia/ cu preafrumoasa hetairă/ pe care în grabă/ o uitase goală şi pradă poftelor trupeşti/ în taverna mizeră” (în orbire).


Paradoxal, în universul celor puternici, al zeilor, plânsul se instalează ca o stare generală, dezamăgirea îi acaparează şi pe cei care se presupune că nu cunoşteau nefericirea. Lamentaţia umanizează (ironic) destinele acestora, apropiindu-le de cele ale oamenilor comuni. „Afrodita e teribil de înfuriată de la o vreme/ după ce se îmbăiază în apa mării/ se priveşte cu mare atenţie într-o oglinjoară/ şi i se pare că chipul ei nu mai este aşa de proaspăt/ ca altădată“.
Imaginaţie, fascinaţie, joc, acestea sunt cele trei mari coordonate ale poemelor de faţă, căci pe tabla de şah a istoriei, personajele sunt mutate cu dezinvoltură de poetă, purtate prin abisale încercări, puse faţă în faţă cu slăbiciunile umane tipice şi răzbunate apoi cu versul cald, mereu comunicativ şi predispus spre poveste.


Poezia, „cea mai cumplită minune”, vorbeşte în manieră douămiistă despre puterea rugăciunii, asociind imagini poetice „răsturnate”, particularizate de o viziune nouă şi foarte originală.


Întoarse pe toate feţele, cuvintele rămân pionii principali ai jocului, asocierea lor creând un univers semantic al disponibilităţilor afectiv-imaginative. Rupându-se de retorica obişnuită a poeziei religioase, versurile Ofeliei Prodan sunt învăluite într-o poveste, când interesantă, când comică, abuzând de ironie şi spirit ludic. În cabina creaţiei, autoarea se amuză de jocul ei inteligent, dar fără superficialitate. Dimpotrivă, senzaţia de lucru grav, adevărat, serios se păstrează.


În cadrele acestor istorioare inventate, figuri binecunoscute ale istoriei joacă roluri principale. Amprenta ludicului, a contemplaţiei şi mirării rămâne dominantă în poem şi asigură cromatica unui decor liric nuanţat, cu ironii fine şi uneori livreşti, în pofida limbajului simplu, uşor abordabil.
Aproximând o atmosferă fantezistă, cu poveşti absurde, poezia porneşte întotdeauna dintr-un punct-cheie înrădăcinat, bine cunoscut (Kafka, Freud, Ioana d’Arc etc.). Dacă în cel de-al doilea ciclu de poeme mişună preponderent personajele istoriei recente, în ultima parte a cărţii, accentul cade asupra lumii din vecinătatea imediată, cu certuri, sinucideri, singurătăţi, nevroze, eternele probleme de cuplu, ahtierea după bani şi maşini decapotabile, într-un cuvânt, flash-uri din realul cotidian. „Mă uitam la lume de pe balcon/ şi aud vâjâindu-mi pe lângă/ urechi un obiect de dimensiuni/ mari. Se sparge de trotuar/ cu zgomot, în mii de bucăţi/ încât nici n-apuc să-mi dau/ seama ce a fost.


Această realitate lipsită de orice perspectivă primeşte dimensiuni caricatural-parodice, deconspirate de versul aluziv, subtil, intenţionat demascator. Pe această ramă, discursul se instalează prozaic, însă uzitând de farmecul unei rostiri proprii, de preaplinul imaginaţiei, de dezinvoltura ficţiunii, de livrescul sugestiilor, de mirajul trecutului şi savoarea intertextualităţii.


În acest nou volum, Ofelia Prodan experimentează jocul apropierii de varii registre ale expresiei, jocul ce privilegiază nu doar privirea, ci şi fantezia, creativitatea, ludicul.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul