Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eugen Negrici, Simulacrele normalităţii

        Maria Ionică

Venind mereu cu noutăţi menite a stimula interesul pentru lectură, editura piteşteană Paralela 45 promovează de curând o colecţie prin care sunt marcate aniversările unor personalităţi ale contemporaneităţii noastre literare. Astfel că, spre finele anului 2011, apă­reau într-o binemeritată „Serie aniversară”: Eugen Negrici ’70 şi Eugen Negrici. Simulacrele normalităţii, două cărţi dedicate cunoscutului profesor şi exeget, semnatarul unor incitante studii de referinţă despre literatura română, de la, aparent desuetele, secvenţe consacrate unor autori ca Antim, Ureche sau Costin până la cutezătoarele Iluzii ale literaturii române în comunism.


În Cuvântul înainte al primului op, face emoţionante mărturisiri Ioan Es. Pop, pentru care 2011 a fost „Anul Eugen Negrici”.


Eugen Negrici ’70 este un adevărat regal, o carte densă, cu „biobibliografie obligatorie” (!), cu dezarmant de sincere dialoguri confesive şi „portrete” trădând un altfel de idolatrie, studiile datorate unor cunoscuţi analişti ai fenomenului literar actual sintetizând elementele de noutate care-l recomandă pe Eugen Negrici drept deschizător de drumuri. Ediţia omagială se doreşte o sinteză a îndelungatei şi fructuoasei sale activităţi analitice, ale cărei aspecte, configurate la catedră, se întrevedeau, scintigramic, în paginile unor publicaţii. Reţinem, ab initio, că e prima carte care se sustrage principiului de intenţie a sistematizării „şi pe care cititorul ar putea-o deschide la întâmplare” („dacă doreşte s-o deschidă” – adaugă, cochet, autorul).


Parcurgând sumarul volumului Simula­crele normalităţii, te pregăteşti pentru meandrele unui labirint traversând întreaga literatură română, de la „bâlbâiala începuturilor” primilor stihuitori, trecând prin „academismul sclerozat”, rătăcind prin „furtuna/eşecul biruitor al avangardei” etc. până la ambiguităţile postdecembriste. Ştiind bine de ce la noi „formele, speciile, genurile par să-şi fi aşteptat, răbdătoare, poeţii” (Făgaşe predestinate), Eugen Negrici se amuză de strădaniile poetice ale boierilor stihuitori de la începuturile poeziei româneşti, de „gângăveala începătornică” care uzează de un tipic, evoluând de la „dramatismul spovedaniei” şi „persuasiunea erotică” la „insistenţa tâm­pă”, cu lacrimogene „imputări standard”. 


Venind înspre zilele noastre, sunt incluse articole ilustrând preocupările lui Eugen Negrici pentru literatura română postbelică, etapă analizată în câteva volume de referinţă. Cu excepţia scurtului „răstimp radios 1965-1971, în care scriitorii respirau uşuraţi mirându-se de câtă consideraţie, de câte avantaje şi de câte libertăţi au parte”, literatura devenea apoi o rotiţă/un şurub dând iluzia autonomiei. Ulterior, s-au impus tot mai pompieristic teme ca gloria partidului, cuceririle socialiste, eroul conducător... „În afară se vopsea, de zor, gardul.” Din inventarul „exerciţiilor de exaltare şi sugestie colectivă” ale noii puteri (clasate pe categorii: gramaticale, stilistice, semantico-prozodice, până la obişnuitul „benghiu final”!), se rostogolesc şi în plan literar cuvinte şi sintagme-şablon: Moscova, Brejnev, stalinism, socialism, Tezele din aprilie, Cântarea României, „bardul cel mare/ Supremul conducător”. Patriotismul, „momeală infailibilă”, generează mascaradă patriotardă... Agonia spiritului critic surprinde lucid, nu sine ira et studio, perturbările de ordin axiologic, derapajele şi abdicările de la criteriul estetic, unii autori antedecembrişti dovedindu-se „artilieri obedienţi, programaţi să organizeze cam­panii de denigrare sau glorificare“.


Cu acelaşi simţ al valorilor este urmărită evoluţia literaturii după 1989. Normalitatea ca autosugestie atacă problema victoriilor înregistrate de artă în perioada comunismului, idee abia şoptită în lunile postdecembriste, susţinută apoi cu tot mai mult aplomb. Un semnal de alarmă se trage în articolul intitulat Scriitorul, după Revoluţie, de după „anul de dizgraţie (s.n.) 1990”, căci în breaslă au intrat unii slujitori ai presei, vânând scandaluri ale scriitorimii, dornici „să-şi răzbune complexele morale şi intelectuale de scriitori de grad secund, argaţi umili ai partidului”.
 
Schiţă pentru o pledoarie stilistică totalitară, „text redactat cu furie şi ruşine în primele luni de libertate” – cum precizează o notă de subsol (publicat în România literară din martie 1991), poate fi considerat un veritabil document de epocă, consideraţiile şi clasificarea întocmită de exeget menţinându-şi viabilitatea şi după mai bine de două decenii.


Dincolo de justeţea fină a evaluărilor şi de persuasiunea doctă a argumentării, ceea ce frapează în textele semnate de Eugen Negrici (ca şi în modul său de a conferenţia) este stilul. Sincer, calm, relaxant, uzând – cu măsură – de neologisme, apelând – fără falsă mondenitate – la construcţii arhaice, presărat cu sintagme incitante şi memorabile („sfâr­şitul shopenhauerizează”, „dezertare pioasă”, „resemnare vanitoasă”, „măreţie aspră a singurătăţii”, „densitate săţioasă”, „voca­ţia magnificării”, „muzicalitatea halucinogenă” a rimelor etc.), vădind, ca şi titlurile articolelor (Despre ironie – de astă dată serios, Mitul patriei primejduite, Puterea slăbiciunii ş.a.), o extraordinară forţă de sugestie. Rezultatul: un text critic tinzând spre sfera beletristicului. Din loc în loc reverberează accente lirice.


Dintre personalităţile criticii literare actuale, Eugen Negrici apreciază ca redutabili „inductori de opinie” pe Nicolae Manolescu (insuflând, deopotrivă, „spaimă şi admiraţie”, căci „decapita impostorii”) şi Eugen Simion, veritabile „instituţii”, de ale căror opinii „ţineau, discret, seama” şi unii cenzori de odinioară, mai ales că acestea erau reluate „cu aplomb inimitabil” de ceilalţi doi inductori de opinie de la Europa Liberă.


Deşi i s-a recunoscut o „fibră lovinesciană”, Eugen Negrici a ocolit critica de întâmpinare, înţelegând că nu-i era potrivită „postura jupiteriană cu cortegiul ei de fulgere cu tot”! Fineţea simţului estetic şi spiritul novator l-au impus însă ca excelent analist al literaturii române vechi şi, deopotrivă, subtil exeget al fenomenului literar actual. Poposind, aşadar, pe tărâmuri diametral opuse, de unde îşi adună sârguincios materiale pe care le sintetizează în veritabile bestselleruri, Eugen Negrici este criticul fără de care, parafrazându-l pe Tudor Vianu, exegeza de azi ar fi mai altfel şi mai săracă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul