Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia ca mărturisire de sine

        Ana Dobre

Voce distinctă în peisajul liric al contemporaneităţii, Liviu Ioan Stoiciu este poetul care-şi surprinde cititorul cu fiecare nouă apariţie. Stilul rămâne acelaşi, inconfundabil, amestec de prozaic (proza existenţei cotidiene), ironic, ludic, de amar al trecerii, pentru a desena absurdul, totuşi, altul în infinitezimale nuanţe. Poetul îşi scrie propria biografie cu o maximă luciditate dezarmantă. Aici poetul îşi simte trecerea, se înfioară de „stricarea frumuseţii”, a echilibrului interior, a armoniei. Poeziile sunt adevărate meditaţii asupra trecerii timpului, a trecerii şi petrecerii generaţiilor, asupra propriei treceri. El înregistrează caracterul ritualic, absurd camusian, al existenţei rutiniere, scormoneşte semnele, pentru a afla sensurile, din nevoia de a ordona, de a interpreta lumea, de a o înţelege şi de a se înţelege pe sine. Fraza are amplitudine, sonorităţi grave de strigăt al disperării. E o disperare dată de conştientizarea zădărniciei, a inutilităţii oricărui efort de a opri trecerea. E disperarea din strigătul expresionist al lui E. Munch. Livrescul nu sufocă, însă, niciodată discursul liric al lui Liviu Ioan Stoiciu. Poetul este de o liminară sinceritate: îşi recunoaşte toate căderile, scăderile, eşecurile, păcatele. De aceea, poezia este ca o mărturisire de sine în faţa unei instanţe sacerdotale.


Deşi nu este ceea ce am numi un bătrân, în volumul Substanţe interzise e o poezie a se­nectuţii, a omului care-şi simte degradarea biologică, destrămarea. Adoptând masca lirismului obiectiv, poetul se retrage în spatele unei seninătăţi aparent imperturbabile, a unei impersonalizări simulate. E un martor lucid al spectacolului lumii, al propriei destrămări, al fragilului raport cu lumea şi cu timpul, în precara lui condiţie umană. Iar luciditatea îi sporeşte drama. Ele este un martor lucid, dar nu indiferent, un martor înfiorat al lumii în criză care determină „stricarea frumuseţii”. Urâtul implicit frumuseţii, degradarea fac parte din acest spectacol al vieţii: „o ia de la capăt, revizitează aceleaşi locuri, frecventează/ aceiaşi oameni şi aceeaşi epocă, nimic/ nou – numai lucruri/ şi sentimente vechi. Mai exact: ce i-a fost dat, a luat, nu/ mai aude nici măcar clopotul dogit din viitor”.


Liviu Ioan Stoiciu are filozofia lui artistică, sugerată prin imaginile decupate dintr-o realitate subiectivizată. Temperament clasic, traversat de aprige furtuni interioare, iubitor de armonie universală, incluzând în relaţia dimensionată eul şi lumea, poetul este un romantic tumultuos, înregistrând degradarea paradisului, semnele lumii în declin, dar şi propriul declin biologic. Trecutul este nostalgizat, integrat prezentului, nu pentru a-l opune acestuia şi pentru a-i reliefa, astfel, absenţele, ci pentru a i se reintegra el însuşi cu visele şi visurile sale, cu amintirile sale.
Un anume defetism – „Cum e scris, aşa va fi” –, reflex al unei resemnări în faţa ineluctabilului, relevă o viziune a fatalităţii. În dialog imaginar cu sine, Liviu Ioan Stoiciu nu este un Iona răzvrătit, dispus să provoace destinul ca acel „Entre nous deux, maintenant” al lui Rastignac. El acceptă desfăşurarea evenimentelor destinului, constatând că doar „viziunea s-a schimbat”, aşadar, doar perspectiva din care el priveşte spectacolul propriei lumi. Iar perspectiva este determinată de vârstă, de trecere: „viziunea s-a schimbat. Cum e scris, aşa va fi”.


Coborârea în sine este necesară, echivalentă cu o coborâre în Infern în ritualul iniţierii mitice. Omul face drumul în sine, în propriul labirint, într-un efort dureros de clarificare, de autocunoaştere: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi”. Viaţa este anticamera morţii, în care aşteptăm „aprobarea” pentru „momentul de trecere”. Liviu Ioan Stoiciu scrie o poezie a degradării, a decrepitudinii conştientizate la modul tragic. Imaginile degradării au concreteţea lucrurilor materiale, se văd, se simt în aceste transpoziţii expresioniste: „...elementele chimice sunt din ce/ în ce mai grele în mine”.


Când îşi asumă poziţia de observator, detaşându-se în raport cu lumea, Liviu Ioan Stoiciu înregistrează „excesul” de viaţă în crengile unui corcoduş înflorit, în frumuseţea locului, în aromele aerului, în pofta de viaţă care vine de pretutindeni. În opoziţie, propria devitalizare, resemnarea. Limbajul gnomic are accente ezoterice, tinzând spre formularea esenţială şi esenţializată. Banalul se transcende în aceste notaţii care vizează latura ascunsă a lucrurilor: „Fiecare pleacă de unde a/ venit. N-a fost decât o ocazie să stea lângă pomul înflorit/ (...) Aşa trebuia să fie”.


Sentimentul morţii este terifiant, notat cu o disperare reală, trăită, autentică. E o disperare ajunsă la paroxism, o disperare dată de perceperea trecerii şi contracarată de sentimentul senin, mioritic al acceptării. Se întâmplă ceea ce este necesar, sugerează poetul scriind o ecuaţie posibilă a vieţii.


Chiar şi când proclamă patetic: „Suntem nimic”, cu un copleşitor sentiment al zădărniciei, o nădejde în logica existenţei tot mai există. „Un amestec de trecut şi viitor” se amestecă în această complexă trăire a complicatului raport al omului cu lumea cea aievea şi cu Dumnezeu. El simte „în plămâni” respiraţia generaţiilor anterioare. Sentimentul legăturii cu strămoşii, resimţit blagian ca un fluid care cuprinde în întregime fiinţa, motivează şi dă sens înaintării noastre în timp.


Poetul şi-a mitizat locurile copilăriei. Adjudul lui este locul mitic al întâlnirii cu lumea, al revelaţiilor, o geografie sacră în interiorul căreia se petrece un miracol. E miracolul vieţii, al aflării, al conştientizării locului în lume.


Există, puţine, ce e drept, şi desene graţioase în stil impresionist, în corespondenţe ale efemerului ca în poezia O lăcustă, care are ceva din fiorul arghezian al nepipăitului, al neştiutului, al Divinităţii care tresare „nici nu ştii de unde şi cum”.


Simbolismul titlului se revelează în poezia cu acelaşi nume. Poetul intuieşte unele „mişcări ale simţurilor subtile”, ale strămoşilor care-şi duc, vorba lui Blaga, în noi viaţa netrăită. Această legătură subtilă între generaţii se realizează prin „substanţe interzise” care răzbat „din adâncuri în luna mai”, aşadar, din/în freamătul vieţii, izbucnind în lumină.


Dincolo de ironie, de disperare, de acceptare şi resemnare, de impresia de agonie, un adevăr al eului rămâne şi-l urmăreşte pe cititor: „...Înlăuntrul/ nostru e viscolul.// Zilele trec monoton şi nu mai aşteptăm nimic. Moartea/ mai presară puţină pudră magică...”.


Liviu Ioan Stoiciu este un poet tulburător prin sinceritatea spunerii, prin înfrigurata căutare a adevărului personal strigat lumii din interiorul unei singurătăţi alienante. Poetul poate opri lumea în loc şi să spună orgolios: „...am ajuns/ să răspândesc lumină”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul