Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pelerin īn pustie

        Ioan Holban

Īn Faldurile nopţii (Editura Junimea, 2012), Ştefan Amariţei rămīne fidel formulei expresioniste de exprimare a viziunii şi lăuntrului său, cu un acut patos subiectiv; mai mult īncă decīt īn precedentele cărţi de poezie, Ştefan Amariţei scrie din nou definiţia expresionismului īn lirică, alăturīndu-se altor poeţi contemporani, precum Lucian Alecsa ori Aurel Pantea. Tensiune extatică, accent halucinatoriu, transcendere fantast tragică a realităţii, conştiinţă apocaliptică, criză spirituală īntr-o lume de filistini, deplin dezumanizată? Fiecare element al definiţiei de dicţionar a expresionismului se poate regăsi īn Faldurile nopţii īncă de la primul poem: „Cu privirile-n vīnt, oamenii păşesc/ peste asfaltul fierbinte/ Au simţit, negreşit, cum creşte/ şi geme drept īntre ei/ magma aprinsă din sori pămīnteni“ (Poarta din cer); strigătul care sugrumă şi spectacolul nu o dată grotesc al cărui protagonist e măscăriciul par a avea o alternativă īn poarta din cer pe unde coboară corăbii albastre şi īn cuvīntul care lucreaz㠄cu spor” īn cornul de aur al lumii: alternativă repede stinsă īntr-un spaţiu fără viaţă, īncremenit īn bătaia „īn dung㔠a clopotului, cu albiile părăsite şi cu uşi zăvorīte mereu, bătute īn ghinturi.


Faldurile nopţii e o carte unde contează atmosfera, decorul, strigătul a ceea ce va fi rămas īn fiinţă īn dansul hipnotic al şarpelui: poemele (re)fac imaginea unei lumi surpate care cīnt㠄īn agonie” litanii, iar cīnd spaţiul devitalizat pare a ieşi din īncremenire e pentru a primi apocalipsa: „Noianele de apă īnghit flămīnde treaptă/ după treaptă şi albul chip de īnger se arată/ prin aluni şi arbori de mesteacăn/ Făpturile sortite apasă greu pămīntul,/ scapă coborīnd covorul ce duce/ spre uşi şi ziduri rupte/ Tu numeri clipele, ciocanele de plumb/ lovind īn ceasuri, īn timp ce carnea/ prinsă-n cuie revarsă frigul/ spaimei şi rīul sīngelui cel roşu/ Acum auzi doar subitul ţipăt cum īnhaţă/ c-o singură strigare prisosuri calde/ din fiorul fricii tale/ Somnul se pierde pe sub sălcii şi nici gīndul/ nu se-ndură s-aştepte cum se-ntoarce/ din depărtare neguri sure/ Sufletu-ţi plutea pe ape, s-aşeza īn īntuneric/ şi limba lui lansa un chiot/ īn pacea de prin bălţi şi şesuri/ Īntoarce-te, ai spus īn şoaptă, şi umbra/ vīnătă a vorbei īşi deschidea/ deasupra-ţi aripa de īnger, pură/ Liniştea se-ntīmplă-ntocmai şi stropul/ nesfīrşit de ploaie īnghite lacom/ luciul apelor din lacuri” (Stropul nesfīrşit de ploaie). Martor al unei geneze demult īncheiate, zăvorīt īntr-o cetate a uitării de sine, poetul e un pelerin īn pustie, singura fiinţă de aici care, īnsă, nu dă viaţă, ci īnchide īncă mai mult spaţiul după zăvoare şi uşi ghintuite; el are mīna īmpietrită şi nu aude ceea ce i se dictează pentru că, iată, orice fel de resuscitare a lumii e repede sec­ţionată, anulată: va­lul care se īnalţă, cu promisiunea vieţii, aduce cu sine valul cu mīl care īneacă totul, pīnă şi umbra are picioare de lut, iar ospeţele sīnt lugubre, praznice unde se aud doar litaniile universului īn agonie.


Lumea lui Ştefan Amariţei din Faldurile nopţii este guvernată de Seth, zeul malefic din mitologia egipteană, patron al violenţei, răului, dezordinii şi războiului; īnţelesurile pe care le atribuie poetul simbolului său din mitologie se apropie, īnsă, mai mult de o interpretare tīrzie conform căreia Seth personifică vīntul arzător şi pustiitor al deşertului arid, care pīrjoleşte şi distruge viaţa, stăpīn al deşertului saharian muntos, infinit şi roşcat, un simbol al beznei, cum īi spunea Plutarh: „Valea lui Apis īnchide īntre şase laturi/ tăioase oglinda, unde se afundă/ cetatea uitării de somn şi odihnă/ Pe marginea stearpă de rīpă, solzi cenuşii/ ca armura tremură-n umbra lăsată/ de crīngul de lauri/ Un sunet de slavă, īn boare fierbinte,/ preschimbă cīmpia īn oase şi teste/ Femeia faraon şi slujitoarele levantine cīntă/ a jale, īn sfera de cristal a lumii/ Flăcările strīnse pe cer alungă nărăvitele/ ibis, puse să stea anume la pīndă/ O pasăre neagră, bătrīnă, cu oasele putrede,/ prevestitoare de moarte atroce,/ strigă cu ţipăt de om:/ «Laudă făpturilor gemīnd adormite pe dunga/ prăpastiei, departe de lumina lui Aton»/ O grămadă de ispite pulsează īn bezna adīncă,/ unele ies la iveală īn mii de inele,/ mătură umbra, īnalţă īn mijloc valuri de spumă/ Sunt otrăvurile fiarei, venin şi sudoare,/ lungi agonii īntre viaţă şi moarte/ Freamătul de aramă şi frunză-nnoptată/ adună tescuirea sub tăişuri acide/ Undele largi de căldură mestecă lichidele,/ leşioasele trupuri ascunse,/ mai mare decīt măduva lucrurilor/ Vīntul de seară se afundă īn uitarea de sine,/ zvīcnind la răscruce, unde movila/ de oase şi ţeste, ucigaşă,/ se priveşte adīnc īn oglindă/ Pe buza prăpastiei hărmălaia se adună/ Alungată de cangea ascuţită a lui Seth,/ turma bătrīnilor şerpi din cetate/ se aruncă īn gol şi cu fălcile strīnse/ īnghit īn cădere ecoul pămīntului/ īn hrubele īntunecate ale morţii” (Cangea ascuţită a lui Seth).“. Sīntem īntr-un alt Egipt al celor şapte molime, cu īntunericul care stăpīneşte oraşul, unde văzduhul īnghite lumina, o mistuie, iar păsările au aripi de cretă şi ceea ce mai mişcă, vie īncă, e fiara pustiei. De altfel, poezia īnchipuie un bestiar, protagoniştii lirici din cea mai recentă carte a lui Ştefan Amariţei, Faldurile nopţii, fiind ceea ce aş numi figurile īntunericului şi deşertului: şarpele la pīndă ai cărui dinţi au şapte tăişuri, vipera care desparte pămīntul, fiarele flămīnde din cīmpii pustii, fiara din grotă, īnfricoşată, cu cinci degete, pasărea de plumb, demonul făt: „Din pīntecul de mamă poale-n brīu,/ demonul făt iese īn lumină,/ vīnăt de ciudă se răspīndeşte īn lume/ A scăpat de īnec la botez/ Nici dumicatul, īmbibat cu alcool,/ nu-i stă spre moarte īn gīt“ (Demonul om); acesta e simbolul tutelar al lumii lui Ştefan Amariţei, cu un rege pe un tron de foc, īntr-un palat pustiu de la marginea pustiei, cu un măscărici cărunt şi un orb care clatină toiagul de ceară topită, cu un bănuţ de ceară īn palm㠖 semne ale extincţiei şi ale ritualului īnmormīntării.


Există, totuşi, un poem unde, din īntuneric şi din pustia lui Seth, răzbat „preaplinul zilei”, faptele bune, aducerile-aminte, dansul paharelor cu vin; aici e salvarea de şarpele cu dinţi īn şapte tăişuri, de pasărea de plumb, de fiara īnfricoşată din cīmpiile pustii, de demonul om: e ziua cīnd pe streaşina lumii se iveşte Fiul Omului: „Rupt şi scos din matcă, strălucind ca un prunc,/ preaplinul zilei se avīntă spre seară/ S-ar zice că pe streaşina lumii vezi Fiul Omului/ cum umblă, īn baştina īngerilor,/ aşezaţi cu toţii la vamă,/ nimeni să nu-l atingă/ Altminteri, īntreg universul se scufundă/ īn beznă şi scrum/ Prilej de mare sminteală, căci cenuşa rămasă/ se ridică īn slavă, sămīnţă de aur/ pentru Focul cel sacru din Lumina Cereasc㔠(Focul sacru din Lumina Cerească). Aceasta e poezia lui Ştefan Amariţei: o experienţă a vidului, a haosului şi o (re)chemare a Fiului Omului, īn orizontul, oricīt de firav, al speranţei şi luminii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul