Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

EUGEN IONESCU, un diplomat român în Franţa

        Zenovie Cârlugea

După lucrările de o surprinzătoare revelaţie arhivistică dedicate „astrului din Lancrămul transilvan” (Lucian Blaga la Varşovia, 2011; Lucian Blaga – Epistolarul de la Academia Română, 2012), scriitorul-cercetător Nicolae Mareş a scos la lumină activitatea de diplomat la Vichy a marelui dramaturg român Eugen Ionescu, viitorul membru al Academiei Franceze. Pornind de la considerentul că anii 1942-1944 nu pot fi consideraţi nesemnificativi în viaţa scriitorului, autorul îşi propune a lămuri această perioadă aproape necunoscută.


Cercetând documentele din Arhiva Mi­nis­terului Afacerilor Externe al României, autorul stabileşte că, practicând meseria de diplomat, E. Ionescu „a acţionat dinamic şi inspirat în sudul Franţei, sub cerul înalt mediteranean, de care s-a simţit legat prin toţi porii, îndeosebi de oamenii de cultură şi de acţiune pe care i-a cunoscut la Vichy, Marsilia, Montpellier, Toulouse etc., şi pe care îi invocă în rapoartele sale”. Onorându-şi această misiune încredinţată cu mult tact diplomatic şi spirit de iniţiativă, Eugen Ionescu se înscrie astfel în pleiada unor nume de răsunet, cercetătorul amintind contribuţia diplomatică a unor iluştri înaintaşi, de la Costache Negri, D. Bolintineanu şi Vasile Alecsandri la Lucian Blaga, Mir­cea Eliade, Grigore Gafencu, până la Tudor Vianu, Ralea, Lipatti, Mircea Maliţa ş.a.


Comportându-se ca un „român şi în acelaşi timp european”, cum ar zice A. Marino, ataşatul cultural şi de presă „a apărat cauza românească”, în ciuda unor idiosincrazii şi reţineri faţă de familia rămasă în ţară, înfruntând totodată vitregiile caracteristice în timp de război. Rapoartele şi notele întocmite de scriitorul român nu sunt multe, dar ele se dovedesc substanţiale şi pline de un anumit „zbucium interior”, uneori chiar pline de amărăciunea de a nu i se răspunde prompt de către superiorii săi direcţi şi mai ales de cei din ţară, îndrituiţi cu coordonarea relaţiilor internaţionale ale statului român. Este vorba, în primul rând, de iniţiativa – rămasă fără ecou la superiorii săi – a proaspătului diplomat privind propagarea celor mai de seamă valori culturale româneşti, prin proiectarea unei serii editoriale chiar la Gallimard (I.L. Caragiale, M. Sado­veanu, T. Arghezi, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Pavel Dan ş.a.). Nici proiectul de a aduce conferenţiari de valoare, precum I. Petrovici, G. Brătianu şi Tudor Vianu, în cadrul „Academiei de humanism” nu a găsit susţinere...


În toamna lui 1944, după pătrunderea în ţară a Armatei Roşii „eliberatoare”, tânărul Eugen Ionescu nu dă curs solicitării de a reveni în ţară, alegând libertatea. Urmărea de aproape evoluţia evenimentelor şi intuia exact „suflul nociv comunist de factură moscovită” al comunizării României.


În 1945, el trimite revistei Viaţa Românească un prim grupaj de impresii sub titlul Scrisori din Paris, urmat de un al doilea: Scrisori din Franţa – Fragmente dintr-un jurnal intim, care au trezit „mari valuri politice”. Scriitorul făcea o radiografiere a societăţii româneşti, măcinată de „răul politic” al vremii, constatând că ofiţerimea română, animată de o „bestialitate complexă”, constituie „produsul cel mai josnic al spiritului mitocan şi burghez român”. Nu erau iertate de etichetări incriminante nici „magistratura” ori „casta diplomatică”, cu atât mai puţin „financiarii şi industriaşii pe care răul politic s-a sprijinit”. „Orice autoritate tinde să devină abuzivă”, constata indignat tânărul publicist stabilit în Franţa. Ceea ce determină autorităţile române să-i deschidă un proces pentru „infracţiunea de ofensă a armatei”, finalizat cu condamnarea la 5 ani de închisoare corecţională, 100.000 de lei amendă şi 5 ani de interdicţie corecţională.


Recursul, declanşat din oficiu de procurorul general, la 18 septembrie 1962 – o dată cu politica externă de destindere şi cu deschiderea ţării noastre spre Occident –, va stabili că „fapta imputată inculpatului drept ofensă a armatei nu întruneşte trăsăturile caracteristice ale acestei infracţiuni şi prin urmare în mod nelegal a fost sancţionat pentru săvârşirea ei”, sentinţa fiind casată „în numele poporului”.


În 1970, Eugen Ionescu va fi ales membru al Academiei Franceze, doctor honoris causa al mai multor universităţi din Europa şi America.


Studiul documentar al diplomatului de carieră, dl Nicolae Mareş, privind activitatea lui Eugen Ionescu în cadrul Ministerului Propagandei este unul temeinic, beneficiind şi de nu mai puţin cinci Anexe edificatoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul