Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Boema hieratică

        Simona-Grazia Dima

Antologia Ospeţele iubirii, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, îl readuce în atenţie, cu poezii reprezentative, bine selectate din 12 volume apărute în decursul a peste patru decenii, pe Radu Ulmeanu, un şaizecist neoromantic (şi neoclasic, într-o bună măsură) ni­merit în postmodernitate ca un martor sever al dezagregării, „profet rătăcit”, prins într-o „aventură spirituală” (Alex. Ştefănescu), cunoscător al tuturor abordărilor poetice (Bar­bu Cioculescu). Idealist, el are însă resurse de a înfrunta răul şi este mereu gata să-şi reia interogaţiile de la capăt, cu un „talent torenţial”, neepuizându-şi capacitatea de a se lăsa uimit de spectacolul luxuriant al existenţei şi de a „exploda” liric, niciodată blazat ori indiferent. „Eu sparg tipare, formulări, alerg/ de la un ritm la altul, cu măsura/ mereu schimbată, -ntreagă tevatura rotindu-mă cu toate astea-n cerc” (LX). Influenţele literare (precum cea a lui Nichita Stănescu, mărturisită) sunt topite într-o dramă poetică asumată în cadrul unui angajament personal.


Pentru Radu Ulmeanu cuvântul are un rol major, acela de a crea, prin acţiune drastică, netemătoare, un destin poetic: „Alarma e/ că m-a străpuns al graţiei cuţit (...) pătruns însă până la sfârtecare/ de vorbă, de cuvânt, ca de un râu” (LIII). Armătura clasicistă e o iluzie, o mască (şi o marcă) a profesionistului – autorul se dovedeşte a fi un intelectual de veritabilă distincţie, cu acces la filozofie şi cugetarea estetică, dovadă recurentele referinţe (discrete) la Platon, a cărui gândire este trăită din interior. Întrebările majore îl obsedează pasional, cu o forţă care dăruie intelectualismului său o alură intens emoţională: „de clasicismul furibund ai grijă (...) nu-i linişte, ci a durerii schije!” (LI). De aceea, sonetele din ciclul Din 101 sonete se numără, în pofida perfecţiunii formale, printre cele mai fierbinţi poeme ale volumului, elogii închinate iubirii şi principiului feminin, aflat la originea frumuseţii artistice: „De n-ai fi tu, oceanele de artă/ ce-nvăluie planeta ar seca” (LXXIII).


Caracterul exploziv al viziunii, omniprezent, semnalează conştiinţa dureroasă a insuficienţei perceptive: „În tremur greu când trupul mi se frânge/ de dor şi-i o turbare-n tot,/ strunesc atunci al verbului înot/ prin flăcări,/ trăsnete, puhoaie, sânge” (ibidem). Delicateţea, subtilitatea trăirilor face însă casă bună cu acest turbion al simţământului, lumea, filtrată prin sine, preia adesea, în modul cel mai firesc, o alură mistică, născută din experienţa autentică, precum o spune frumosul poem În fiecare om: „Chiar norii grei care umbresc oraşul/ filtrează razele-n­tr-un fel ciudat/ de parcă m-ar privi din spate cineva/ cu nesfârşită dragoste”. Cuvintele sunt apte să-şi arunce veşmintele scorţoase, aducând în poem nuditatea unei atitudini inclemente, de neostoită rebeliune a spiritului: „Din amorţire să deştept natura,/ această fiară dormitând pe labe,/ s-o fac s-arunce-n aer tevatura/ şoptind dinamitardele-i silabe” (Iarnă). Nici prozaismului unora dintre sintagme nu-i stă rău în vers, ba dimpotrivă, aduce un aer proaspăt, nonconformist: „În geana de azur a lunii grele,/ în fleacul dat de-al soarelui contur” (LV); „Pezevenghii aceia de-arhangheli” (Împotriva melancoliei). Doar absolutul are tăria de a potoli, cu un cert umor netrucat, setea sufletului, fără a avea nevoie să recurgă la solemnitatea de tip academic: „un miel ce behăie prăpăstios:/ sufletul meu la marginea răbdării” (ibid.).


Radu Ulmeanu este convins că poezia este transfigurare, metanoia, o putinţă de a regăsi punctul originar, dincolo de momentul istoric: „Sufletul mi-era trist şi răguşit ca un câine/ bătrân, într-o ploaie rece de toamnă,/ rebegit, petecit, cerşetor, pe străzile/ limfei sângelui, în căutarea acelei vitale/ energii, renăscătoare, capabilă să redea/ trupului aura trandafirie a începutului” (Adevăratul chip). Drama poeziei are loc pe un fundal social sumbru: „Singur Satana se distrează în coşmelia infernului/ trimiţându-şi toţi dracii mărunţi/ la noi, în propagandă electorală” (Holocaust).


Deşi dialogurile cu Dumnezeu se petrec firesc (a se vedea poemul După), divinul nu poate fi regăsit în locuri sau ipostaze oficiale, „biserici în care/ preoţii se roagă pentru Iuda Iscariotul” (ibid.). O punte spre el este poezia, care, prin forţa ei de dincolo de orice sistem îngrăditor, oferă omului accesul la o percepţie concretă şi vastă, racordată cosmic: „Apoi ajungi în cel mai liber schimb/ de regnuri, ce-ţi pătrund până-n vertebre,/ în raza altui cer, a altui timp” (LIII). De altfel, Radu Ulmeanu, cu o ştiinţă de iniţiat (fără nimic preţios ori snob), ştie că omul cuprinde în sine universul (e, în cazul acestui poet, o revelaţie naturală): „Tot sângele pământului,/ sevele plantelor, vieţile animale,/ strălucirile stelelor/ îmi răbufnesc în minte.// Tot universul/ îmi apasă creierii/ dinlăuntru,/ ca un făt pântecul” (Cineva).


Mistuit de un jind indicibil, rămas la fel de actual azi ca şi întotdeauna, eul liric, ce posedă, în plan cultural, o statură neoromantică, manifestă o aspiraţie spre gândirea pură, diseminată în întregul existenţei, tatonând principiul ultim: „O, dacă am avea creierii munţilor,/ am străluci prin înălţime/ şi nu prin îndoielnica înţelegere,/ iar dacă am avea ochii întinşi/ ca luciul lacurilor/ am vedea până la facerea lumii” (Dacă am avea – vagă reminiscenţă baudelairiană ori simplu paralelism). Chiar dacă intensitatea lirismului nu are cum să fie capturată, urma (mărturia) ei este reţinută în cuvinte: „Nu poţi trăi climatul de fulger al ideii/ decât cât ţine-un fulger. Apoi te-ntuneci trist (...) Dar poezia poate să-ncremenească-n veci/ sclipirea arzătoare, păstrând întreaga flamă (...) Ca-n dragoste, posesia-i totală, şi credinţa” (în sonetul XLVIII – adevărată artă poetică).


Grav, dar nu artificial, distins şi totodată de o hieratică boemie (şi bonomie), autentic de fiecare dată, curajos în mişcările sale spirituale flamboaiante, Radu Ulmeanu nu are nimic provincial în poezia sa, descinsă dintr-un septentrion al spiritului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul