Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie metafizică

        Dorin Mureşan

Numele lui Alex Văsieş îmi este cunoscut mai mult „din auzite”, fiind promovat îndeosebi de mai vârstnicii săi colegi într-ale scrisului, pe platformele internautice ori în presa literară (ştiu, bunăoară, că a participat şi la cunoscutul cenaclu al Tribunei, Nepotu’ lui Thoreau, moderat de Valentin Derevlean şi Ştefan Manasia). În condiţiile în care, progresiv, s-au creat nişte aşteptări, debutul său la Casa de pariuri literare cu volumul de poeme Lovitura de cap, 2012, nu e o întâmplare. De la început o spun, poetul eludează spaţiul de desfăşurare al debutanţilor (post-) douămiişti, cel din jurul auto-biografismului, traumatic sau nu, mascat sau nu, fiind atras de mai vasta şi mai universala sciziune metafizică, mizând preponderent pe conflictul dintre eul lumii, cu minusculă, şi aparţinătorul acestuia, Eul, cu majusculă. De aici şi perspectiva poetică destul de matură, cum au observat şi alţi comentatori, tocmai pentru că este în mare mă­sură detaşată şi, mai ales, detaşabilă de persoana poetului, subiectul fiind de actualitate, aplicabil oricui, oricând şi oriunde.


Alex Văsieş pare să fi optat, aşadar, pentru o poezie a dedublării, o poezie în care tensiunea lirică se ţese, meticulos şi discret, între poet şi proiecţia sa în lume, corporală şi, în prelungire, funcţională: „Încerc să-mi dau seama pe unde scapă viaţa,/ unde s-a surpat,/ de ce am ales mai mereu cu corpul” (pag. 11), între nevoia de libertate, înţeleasă solitar şi creativ, şi nevoia de semeni, insaţiabilă prin convenţiile sociale şi, până la un punct, chiar absurdă: „Într-o după-amiază cineva a bătut la uşă,/ venise în grabă,/ câte două trepte, îi auzeam respiraţia din fotoliu./ Nu m-am ridicat, o şansă ratată, mi-aţi zis” (pag. 11), pe scurt: între metafizic şi fizic, coordonatele fiind îndeobşte cunoscute, metafizicul în legătură cu aspectul vocaţional, iar fizicul, ca exsistare, ca situare în realitatea obiectivă. A nu se înţelege prin aceasta că Alex Văsieş are o poezie greoaie, ermetică, mustind de idei filozofice, accesibilă doar iniţiaţilor. Nicidecum. De fapt, în abordarea acestei dualităţi tensionante, poetul nu filozofează. El absoarbe detaliile cotidianului şi, ludic, le investeşte cu funcţii neaşteptate pentru a le expulza, din nou, în lume. Şi tocmai pentru că fiecare dintre aceste detalii are un rol, o funcţie, după bunul plac al poetului, rezultă o realitate sfărâmicioasă, îmbucătăţită, neomogenă (de unde şi fragmentarismul discursului). Poetul recreează lumea, implicat şi resemnat, deci fără a se situa în afara ei. În acest loc putem atribui, sigur, autenticitate scrisului său.


Pentru poet, faptul de a fi în lume (ex-sistarea) este: o „ieşire” în care „steroizii fac trea­ba” (pag. 13), o „misiune” în care nu crede (pag. 11 şi pag. 15), o întâlnire obiectuală cu aproapele (pag. 15), un reportaj cu „o vacă pozată la bordul unui bmw” (în contrast cu „meciul [...] live şi abia început”) (pag. 17), o orbire, consecinţă a imposibilităţii de a te face auzit: „căuşul pe gură/ îl atingem cu limba/ şoptind să o coboare/ din soare” (pag. 18), un „geam închis” care vibrează sub impactul necuvintelor (pag. 18), o bilă de oţel într-un bol, o pată de lumină, un punct roşu ce „tremura/ cum tremură libelula târziu în toamnă” (pag. 19), asfaltul, ca produs secular, simbol al paradisului terestru („ajungem încet-încet scârbiţi unul de altul/ pentru că ne-am cunoscut pe asfalt/ şi altceva n-a mai contat...”) (pag. 23), o alegere egală cu infecţia: „Mi-e egal/ dacă se vorbeşte despre alegeri/ sau despre infecţii” (pag. 27), un episod erotic între două entităţi virtuale (IT), şi-n care „traducerea informaţiei” o convinge pe una „la exces şi corporalitate” (pag. 33), o zonă virtuală şi virgină a intenţiilor, distrusă odată atinsă: „Intenţiile, între şopron şi frun­ziş;/ porţiune care odată atinsă pierde orice înţeles” (pag. 38), o posibilă acceptare a unor lucruri dragi, dar neimportante (pag. 40), o varietate de obiecte vestimentare, între care blugii joacă un rol semnificativ, chiar simbolic: sunt pielea artificială a existenţei (apar şi în combinaţie cu epiderma) (pag. 45), o „minoră [...] previzibilă/ Caldă şi de neuitat” căreia poetul îi cere (iată şi printre cele mai reuşite versuri): „Vreau să munceşti pentru mine/ la negru/ să-mi arăţi prin fum/ cum se profită/ să-mi arăţi muştele cum se ridică/ şi se lovesc de geam” (pag. 46) etc. Ieşirea în lume este, aşadar, o vărsare a valorii aşa-zis supreme în detaliile insignifiante ale mişcării (termen devenit, în cartea lui Văsieş, invariant).


De cealaltă parte, Eul virgin, neatins încă de lume, este devoalat într-un poem cu un titlu pe măsură, Nu am nevoie de nici o mişcare, fiind substituit unui „pahar în dreptul capului” plin cu „apă curată”, susceptibil de a fi mişcată şi, cred eu, tulburată (vezi pag. 28). Apa este, aici, ca şi în poemul următor, un simbol al transparenţei şi al inocenţei, un soi de statu-quo embrionar.


Soluţia, în acest conflict, este sugerată cam romanţios. În fond, rămânerea în stadiul embrionar este imposibilă, aşa cum apa, indiferent de numărul proceselor de purificare la care este supusă, păstrează o câtime din scoriile acestei lumi. Prin urmare, în finalul volumului, Văsieş conchide, idealist şi sentenţios, într-o oarecare măsură: „Care e dragostea amestecată/ de sex filtrată/ arăta-s-ar înaintea noastră/ Şi ne va filtra/ ne va curăţa/ ridicându-ne” (pag. 57).


Alex Văsieş încearcă să ridice ştacheta generaţiei sale poetice mizând pe metafizica actului poetic. Cea mai mare problemă care, pe nesimţite aproape, se face remarcată aici este supralicitarea tehnicii. Poetul bistriţean, prin acest volum, irumpe mai degrabă tehnic, în detrimentul conţinutului. Dacă de la ceilalţi debutanţi pe care i-am comentat aştept o schimbare de tematică, de la Văsieş, mărturisesc, aştept o schimbare de atitudine, recomandându-i să păstreze subiectul, dar să-şi reprogrameze discursul, ţintind sensibilitatea fără de care, orice poezie, indiferent cât de bine construită ar fi, nu are suflet.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul