Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Manualele şcolare: adevăr sau provocare?

        

La început de an post-apocaliptic, profesori, scriitori, critici literari şi-au exprimat opiniile în legătură cu literatura română studiată de elevi prin intermediul manualelor şcolare. Cei care au dat curs anchetei provoacă şi aduc în discuţie prezenţa literaturii române contemporane în programa şcolară, plusurile şi minusurile existente în momentul de faţă. (A.R.)


LUMINIŢA CORNEANU,
CRITIC LITERAR


Discuţia despre studiul literaturii în liceu ar trebui circumscrisă, cred, unei discuţii mai ample despre şcoala românească, despre programă, despre pregătirea pedagogică a profesorilor. Sigur că manualele şcolare sunt importante, pentru că ele sunt principalul material didactic pe care se bazează elevul şi profesorul sau măcar aşa ar trebui să fie. Dar în noua abordare educaţională, care nici măcar nu mai e aşa de nouă, căci ea datează de prin 1997-1998 (aşa numita „reformă Marga”), „biblia” profesorului este programa, iar ma­nualele alternative sunt posibile modalităţi de punere în practică a acesteia. Iar în centrul programei şcolare stau competenţele şi atitudinile ce trebuie formate. Acestea sună în felul următor, pentru disciplina limba şi lite­ratura română, ciclul liceal: „COMPETENŢE GENERALE – 1. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în diferite situaţii de comunicare; 2. Comprehensiunea şi interpretarea textelor; 3. Situarea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literare; 4. Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situaţii de comunicare. VALORI ŞI ATITUDINI: Cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii; Stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice în raport cu diversele mesaje receptate; Formarea unor reprezentări culturale privind evoluţia şi valorile literaturii române; Cultivarea unei atitudini pozitive faţă de comunicare şi a încrederii în propriile abilităţi de comunicare; Abordarea flexibilă şi tolerantă a opiniilor şi a argumentelor celorlalţi (...)”.


Sună bine? Absolut că da. Problema este că reforma programei şcolare nu a fost urmată de nimic. Dacă vrei să obţii „interesul (elevilor) pentru lectură şi plăcerea de a citi” ori „stimularea gândirii autonome, reflexive şi critice” şi crezi că vei ajunge acolo cu profesori obişnuiţi să dicteze 50 de minute din 50, atunci avem o mare problemă de raportare la realitate. Abia în 2008 a fost prima iniţiativă de pregătire metodică la nivel naţional a profesorilor în învăţământul preuniversitar (la solicitarea Ministerului Educaţiei), dar de atunci nu ştiu ca programul să fi continuat.


Cu o programă destul de generală şi de permisivă (sunt obligatorii 16 autori, aşa-nu­miţii „canonici”, dar ce opere ale acestora şi când se vor studia este alegerea profesorului), manualele arată după chipul şi asemănarea autorilor şi, în general, se adresează unor „categorii” de profesori: cei care vor să lucreze după metode active, cei care vor să continue să dicteze, modernii, tradiţionaliştii ş.a.m.d. De fapt, un profesor foarte inovativ se poate şi dispensa de manual, iar dacă are chef, în afară de autorii canonici obligatorii, poate să abordeze la clasă toţi scriitorii contemporani care-i plac, fie ei români ori străini. Problema nu e una de conţinuturi, respectiv să stabilim ce ar trebui să ştie elevul, ce cărţi să citească, pentru că listele sunt uşor de întocmit. Cu adevărat important este cum îşi propune profesorul să ajungă acolo şi, ca să reuşească să-şi propună, cum este învăţat că se obţine atingerea respectivului obiectiv.


Şi ar mai fi ceva: degeaba ai cea mai permisivă programă şcolară din lume dacă la Bacalaureat subiectele sunt anunţate cu o lună înainte, cât să aibă timp toată lumea să tocească „rezolvările”, şi dacă cerinţele şi baremele sunt formulate pe acelaşi tipic de ani şi ani, astfel ca orice tocilar onest să-şi poată lua zecele atât de necesar la admiterea la facultate. Degeaba stimulăm creativitatea elevilor (atât cât o stimulăm...) în 12 ani de şcoală, dacă la Bac permitem să se poată lua 9 şi 10 pe „poezia” învăţată de acasă.


ADRIAN COSTACHE,
PROFESOR LA COLEGIUL NAŢIONAL „SF. SAVA”, BUCUREŞTI


În principiu, orice discuţie despre textele dintr-un manual şcolar devine automat şi o discuţie despre programe, despre ce competenţe se cer a fi formate. Cu alte cuvinte, există o condiţionare a conţinuturilor dintr-un manual de prezenţa unor conţinuturi de istorie şi teorie literară. De exemplu, în clasa a V-a sunt prezente concepte precum imnul, epitetul, strofa, versul, opera epică, basmul, dialogul, repetiţia, comparaţia, personajul literar etc., iar textele de care se servesc autorii unui manual din cele câteva sunt: Deşteaptă-te române, Fiind băiet păduri cutreieram (M. Eminescu), Când stăpânul nu-i acasă (Emil Gârleanu), Aleodor împărat, Domnu Trandafir (M. Sadoveanu). Sunt texte mai mult sau mai puţin clasicizate. E adevărat apar şi „îndrăzneli”: Gelu Naum, Geo Bogza, Marin Sorescu, Mircea Eliade, T. Muşatescu, ultimul la lectură suplimentară, sau Isaac Asimov (cu Roboţii de pe Aurora), pentru literatura S.F.


În cazul manualelor de liceu (cu excepţia clasei a IX-a, unde diversitatea este cea mai mare, datorită structurii mai libere a programei!), punctele forte sunt texte şi autori canonici. Există în literatura predată în liceu în aproape toate manualele: Moara cu noroc, Ion, Ultima noapte..., Moromeţii sau autori precum: Lucian Blaga, G. Bacovia, Nichita Stănescu etc. Lipsesc, din păcate, sau sunt foarte puţine textele eseistice care ar servi la o mai bună ancorare a elevului în lumea reală.Condiţionările din manualele de liceu sunt asociate perspectivei istorice. Cei care cred că s-ar putea renunţa la această perspectivă se înşală, probabil, ceea ce nu exclude însă un mai bun echilibru între literatura „clasică” şi literatura „contemporană”. Oricum ar fi, educaţia în şcoală nu poate face totuşi abstracţie de dimensiunea cultural-istorică a fiinţei umane. Un „refuz al trecutului”, fenomen frecvent la tânăra generaţie, nu poate fi „stimulat” tocmai de şcoală dintr-un exces de „modernizare”... Totuşi, unele conţinuturi „istoricizante”, descriptive, care amintesc de un învăţământ de tip „academic” ar putea intra în această categorie. Textele din cultura veche, de exemplu, ar trebui să fie doar pretexte pentru discuţii despre identitate, fundamente ale culturii, relaţia polemică Orient-Occident, despre complexe culturale, şi nu subiecte în sine. Aici intervine însă în ce măsură autorii de programe şi manuale înţeleg faptul că tânăra generaţie se caracterizează printr-un alt mod de raportare la trecut, poate superficial. În ciuda încercării de a face din cultura veche un material pentru „studii de caz”, s-a reuşit prea puţin. 


E dificil de identificat textele perimate, fiindcă e importantă şi metoda de „predare” a textului. Uneori, o metodă perimată... perimează textul. De altfel, termenul însuşi ar putea comporta discuţii. Perimare ideatică, perimare ca formă a imaginarului?!... „Perimare” pentru că textele nu au ca temă calculatorul sau nu sunt fragmente din Jurnalul unui puşti ori din Marele Nate?!...
„Perimate” sau doar „artificiale” mi se par acele „avangardisme” care transformă literatura dintr-un domeniu viu şi pasionant într-o „realitate”, în care relativizarea este supremul mesaj...


CAMELIA SĂPOIU,
PROF. DR., LICEUL TEORETIC „EUGEN LOVINESCU”, BUCUREŞTI


Îmi vine în minte următoarea situaţie: pe un anumit post TV, se difuzează un interviu, o ştire sau un reportaj (sau nici nu contează ce altă formă jurnalistică) despre scriitorul X. Există două extreme în ceea ce priveşte reacţia elevului, a doua zi, la ora de română: 1) elevul a urmărit ştirea/interviul etc. şi a reţinut că a văzut la televizor un nene nu prea bătrân, care parcă zicea că scrie cărţi; 2) elevul îţi comunică entuziasmat că a urmărit o ştire (păcat că nu a fost difuzat tot interviul!, dar poate vor reveni cu un reportaj!) despre scriitorul X şi despre lansarea ultimului volum al său.


E utopic să ne dorim al doilea mod de reac­ţie? Nicidecum. Avem profesorul, avem elevul şi, desigur, avem manualul. (Ecuaţia e rezolvată, în măsura în care nu apar alte necunoscute, factori obiectivi în raport cu bunele intenţii ale profesorului.)


Din perspectiva unei astfel de situaţii (care probează integrarea culturală a individului), cred că un mare plus al manualelor îl reprezintă studiul unor autori pe care elevul îi poate vedea în presă, la ştiri, cu ocazia lansărilor de carte, literatura devenind în felul acesta parte a existenţei cotidiene, apropiate elevului. Alcătuite conform viziunii actualelor programe şcolare (care dau elevilor şansa de a fi contemporani cu literatura vremurilor în care cresc şi se formează), manualele şcolare îşi propun să formeze cititori reali, dacă nu sensibili, măcar atenţi în ceea ce priveşte fenomenul literar contemporan. Desigur că nu neglijăm importanţa studierii autorilor canonici. Cunoaşterea acestora asigură repere solide şi obligatorii în formarea unei viziuni de ansamblu asupra valorilor şi a evoluţiei literaturii române (aceasta fiind altă discuţie). În fond, indiferent că vorbim despre clasici sau despre contemporani, despre o formă sau alta de discurs, scopul fundamental este acelaşi, anume ca elevul să nu respingă niciun text, să fie capabil să recepteze, potrivit propriei sensibilităţi, propriei culturi, orice tip de lectură.


Reflexul de a citi literatură contemporană se formează în liceu şi, aş merge mai adânc, începe în gimnaziu. Dacă acest lucru nu se capătă acum, mai târziu literatura va fi un fenomen paralel individului, care nu va avea repere, nu va avea curaj pentru a exprima propria opinie sau, mai trist, niciun fel de imbold de a citi literatură.


Literatura e, până la urmă, un fenomen-spectacol, care se desfăşoară discret sub ochii noştri. Biletul de intrare la vârsta adolescenţei poate fi manualul. Elevul trebuie doar învăţat să privească şi, de ce nu, să aplaude.


GEORGIANA SÂRBU,
PROFESOARĂ LA COLEGIUL NA|IONAL „TUDOR VIANU”, BUCUREŞTI


Punctele forte ale literaturii române stu­diate în liceu se observă mai ales în cadrul manualelor de clasa a IX-a. O diversitate încântătoare te surprinde atunci când abordezi temele din programă (iubire, scene din viaţa de ieri şi de azi, aventură, călătorie, adolescenţă etc.), manualele propunându-ţi texte cu care nu te vei mai întâlni în următorii ani de liceu. Minunat este că poţi descoperi autori care nu fac parte din canon (of, canonul!, ceea ce trebuie să urmărească profesorul, cu sfinţenie chiar, dacă vrea rezultate strălucite pentru elevii săi la examenul de bacalaureat). Aşa s-a întâmplat cu Ovidiu Verdeş şi al său Muzici şi faze. Mi se pare un excelent text-suport pentru tema adolescenţei. Nu la fel s-a întâmplat când am văzut din nou Amintiri din copilărie, un text cvasifolosit, cvasisufocant. Important este că profesorul îşi poate alege suportul pentru temele propuse de programă. Aşadar, l-am înlocuit cu Mendebilul lui Cărtărescu. Cam pe acelaşi principiu au ajuns elevii mei să citească Balanţa lui Băieşu (mai ales că apoi le-am adus şi filmul lui Pintilie). Manualele din anii următori sunt ceva mai rigide, în sensul că urmăresc curente, autori canonici, profesorul nu mai are libertatea de a aduce orice text vrea pentru studiu. Partea bună acum este o anumită coerenţă, care derivă din respectarea cronologiei „faptelor” în ce priveşte apariţia în manuale a autorilor, operelor şi curentelor studiate.


Ce e perimat în programa actuală? N-aş zice că ar fi ceva depăşit sau învechit, în definitiv, toţi elevii ar trebui să ştie cine a fost Grigore Ureche sau Dinu Păturică, nu? Cred numai că ar trebui să se facă un spaţiu ceva mai mare literaturii contemporane. N-am înţeles niciodată de ce ar trebui să le vorbesc aproape un semestru întreg despre originea limbii române sau Dosoftei & comp.?! Iar restul anului trebuie să-i înghesui pe Eminescu, Macedonski, Camil Petrescu, Mircea Eliade şi G. Călinescu. Revenind la ceea ce spuneam mai devreme, cred că ar trebui să-i familiarizăm pe elevi şi cu scriitorii contemporani lor. În carne şi oase. De ce să munceşti în plus, făcând cercuri de lectură, când ar putea exista câteva ore pe an dedicate Angelei Marinescu, lui Dan Sociu, lui Radu Aldulescu, lui Dan Lungu şi multor altora. E drept că unii au fost ceva mai norocoşi, aflându-se deja în manuale (Mircea Cărtărescu, Simona Popescu, Florin Iaru). Poate sunt eu prea idealistă... totuşi, de ce să aştepţi trecerea timpului ca să, vezi Doamne, valideze valoarea?!
(urmarea în numărul viitor)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul