Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Credeam că românii deţin recordul mondial la teorii extreme”

        Bogdan Suceavă

A consemnat Andra Rotaru


Romanul Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă a fost lansat recent în Franţa, în colecţia „Lettres d’ailleurs” a Editurii Ginkgo din Paris, traducere de Dominique Ilea. Această apariţie editorială beneficiază de sprijinul programului TPS al Institutului Cultural Român. Este cea de a patra traducere a acestui roman, după versiunile bulgară, maghiară şi engleză. Într-un dialog de acum câţiva ani despre romanul Venea din timpul diez, Bogdan Suceavă spunea: „M-a impresionat dintotdeauna că noi, românii, ne punem toate speranţele în câte cineva despre care nu ştim nimic. Un personaj providenţial care e chemat să ne salveze, care devine salvatorul naţiunii, alesul, izbăvitorul, de care ne îndrăgostim şi ne lecuim foarte greu. E un soi de Caritas metafizic la care tot jucăm şi nu ne învăţăm minte. Avem capacitatea de a investi iluzii într-un om pe care nu-l cunoaştem. Mi s-a părut că aici e un sindrom care se repetă. În România se va spera pururea, fără acoperire şi fără înţelepciune, fără luciditate şi cu o oarecare ştiinţă a minţirii de sine, dublată de credulitate”.


Anii nouăzeci sunt învăluiţi de „taine” şi de o „istorie nespusă”, scrieţi în romanul Venea din timpul diez, Editura Polirom (ed. I, 2004, ed. a II-a, 2010). De unde provine acest mister, ce a dus la crearea unui portret istoric şi social predispus la astfel de caracterizări?


Cea mai mare taină s-a aflat tot timpul sub ochii noştri: oare în perioada 1990-1996 aveam noi vreo idee în ce direcţie se îndreaptă societatea românească? Au fost imposibil de prevăzut evoluţiile politice din perioada ce a urmat, criza financiară din 2008, multe alte evenimente care definesc contextul societăţii de azi. În general, e greu de anticipat mersul istoriei, dar pentru noi, aşa cum eram atunci, proaspăt ieşiţi dintr-o paranteză amplă a timpului, cu atât mai pronunţată era orbirea. Ne amintim cum a fost: pentru o vreme, toată lumea a fost cuprinsă de un sincer entuziasm; ne spuneam: a venit libertatea, ca şi cum ne-am fi aşteptat să urmeze un marş victorios spre viitor. Fiecare nouă confruntare cu realitatea (politică sau economică) era resimţită ca un şoc logic şi a durat mult până am revenit la realitate. Venea din timpul diez îşi propune să surprindă ceva din acel entuziasm în necunoştinţă de cauză de la începutul anilor nouăzeci, pe vremea când ne imaginam că în proaspăta noastră democraţie tot ce zboară se mănâncă. Nu a fost aşa. Ne-am învăţat locul în lume şi procesul de învăţare a fost marcat de meandre complexe.


Unul dintre personajele volumului spune că „limba română e cifrul de la seiful universului, e o cale de acces lăsată la îndemâna omului, ca s-o găsească şi s-o înţeleagă”.


Romanul e plin de personaje care exagerează, şi acesta e doar unul dintre ele. România de atunci, ca şi cea de acum, oferă multe exemple debordante de exaltaţi frenetici. Uneori, ei scapă la televizor şi-şi prezintă teoriile. Rostul literaturii e să brodeze cu elementele realităţii, iar realitatea românească ne propune un material plin de substanţă, plin de exagerări, care sunt comice tocmai prin lipsa lor de măsură. Am auzit teorii aberante despre vechimea limbii române prezentate de nişte pseudo-cercetători în anii opt­zeci, iar după 1990, am fost surprins să văd alţi pseudo-cunoscători reluând asemenea afirmaţii în varii contexte. Atunci când romanul a fost tradus în Ungaria, am avut prilejul să aflu că asemenea teorii aberante există şi la dânşii. Credeam că românii deţin recordul mondial la teorii extreme; cu riscul de a dezamăgi, trebuie să ne temperăm şi speranţa aceasta: nici măcar la asta nu suntem cei dintâi. Teorii aberante există şi în America de Nord şi, de altfel, cred că apar peste tot în lume. Ca să dau un exemplu binecunoscut şi care are un potenţial comic similar teoriei cu vechimea limbii române ar trebui să-i evoc aici pe toţi cei care nu cred în evoluţie, care cred că Darwin a avut intenţii malefice şi care, pentru a explica apariţia omului, recurg la o lectură foarte strictă a unor texte religioase. Aberaţii diverse plutesc în aer în orice cultură, interesant e câtă audienţă au.


Care sunt remediile în faţa unei lumi îndepărtate şi neprietene, indiferente, ireparabil tâmpite?


Să spui adevărul! Remediul general e să spui ceea ce vezi, să votezi după cum evaluezi şi să nu produci aranjamente bine calculate, care să-ţi aştearnă un loc confortabil. Cred că trebuie să spui hoţului că e hoţ şi nepriceputului că e nepriceput. Fac asta ori de câte ori am ocazia, ceea ce înseamnă că mi-am asumat riscurile unei cariere de nesuferit.


O serie de personaje trec necondiţionat spre credinţele lui Vespasian Moisa, Învăţătorul, iar efectele sunt la fel de diferite pe cât au fost obiceiurile acestora anterior cunoaşterii Învăţătorului.


Se petrece în roman cam ceea ce se petrece azi cu Partidul Naţional Liberal: se alătură cauzei liberale cine nici nu te aştepţi şi, când e vorba să se exprime ca liberali, o fac într-o mare varietate de feluri, toate diferite de felul lui I.C. Brătianu de a înţelege liberalismul. Tot astfel e şi cu mişcarea Vestea Domnului, a lui Vespasian Moisa, din Venea din timpul diez: m-a interesat să produc comedie despre actul conversiunii la români. În cultura română există o lungă tradiţie a mimării convertirilor. Dar vorbim, oare, despre convertiri reale sau despre un fel de instinct de turmă? Am avut material de inspiraţie masiv: foşti activişti comunişti deveniţi promotori ai Convenţiei în anii nouăzeci, foşti atei deveniţi brusc militanţi religioşi, foşti marginali incapabili să-şi termine proiectele deveniţi peste noapte bancheri sau industriaşi, mare e grădina Domnului şi materialul nostru literar a lăsat în urmă multe fişe. Am avut de unde alege ce să includ în roman.


„Totul este vibraţie.”


Altă teorie extremă a unor personaje din roman, care chiar sunt convinse de adevărul aserţiunii că totul ar fi vibra­ţie, ar fi esenţial pentru „naţiune”. Ironia face trimitere la aşa-numitul spirit al generaţiei de la 1927, ale căror încercări de resuscitare au adus un iz de extremă dreapta în sânul mişcării studenţeşti de după 1990. A fost o retorică reactivată, pe care am văzut-o apărând în perioada când eram student şi care mi-a distonat încă de pe atunci. Ideea cu teoria vibraţiei, aşa cum apare în roman, face trimitere la teorii recente din câmpul matematicii sau al fizicii, ca, de pildă, la string theory, iar gluma e că adepţii sectei Vestea Domnului au abilitatea de a trasa o conexiune neaşteptată între string theory şi naţionalismul bucureştean. O conexiune pe care numai ei o văd. Să ne înţelegem: cred că naţionalismul nu poate rezolva nicio problemă practică. Cred că poate exalta pentru o vreme pe unul sau pe altul, dar nu cred că poate ajuta, construi sau repara. Încorporarea unor idei din istoria matematicii în retorica naţionalismului bucureştean e expresia unor asocieri neaşteptate menite să exploreze posibilităţile comice ale perioadei tranziţiei. Chiar aşa: nu există, oare, în Bucureşti yoghini „specialişti” deopotrivă în teoria relativităţii şi-n ortodoxie?


Cum s-a ajuns ca, în vremurile actuale, „eroismul să nu mai însemne mare lucru”? Cum este percepută această deficienţă socială sau de mentalitate în alte ţări?


Un personaj din Venea din timpul diez îi spune lui Vespasian Moisa că „eroismul nu mai înseamnă mare lucru”. E în perioada de început a poveştii, când Vespasian Moisa are o aură de potenţial martir gata să îmbrace cămaşa morţii (altă temă din anii 1930, reluată de unii politicieni care azi nu mai sunt de actualitate, dar care au colectat ceva voturi prin anii 1990). Trimiterea e la mentalitatea că, atunci când păşeşti în spaţiul politic sau public, în România, ar trebui să te baţi până la moarte, să nu faci compromisuri, să nu ierţi, să nu iei prizonieri. Sunt politicieni care fac astfel de afirmaţii (doar până la următorul compromis, care, de altfel, le suspendă principiile pentru o seară). Probabil, diferenţa dintre spaţiul public românesc şi alte societăţi aici trebuie căutată, pentru că politicienii români sunt atât de pliabili încât ar putea să se împacheteze singuri în propriul lor portofel.


Ce modele îşi poate lua o naţiune adormită?


Altă ironie ascunsă în textul romanului... Ştiu ce mă întrebi: cu seria ta de întrebări îmi dai ocazia să revin azi asupra unora dintre temele centrale din Venea din timpul diez. Am să răspund, dar cu gândurile de acum şi cu înţelegerea pe care o am la opt ani de la terminarea lucrului la acest roman. Şi răspund aşa: de ce să fie nevoie de modele? Nu ştiu cum e cu naţiunea adormită, dar societatea românească are de rezolvat multe probleme practice absolut esenţiale, de la sănătate la educaţie şi la infrastructură. Pentru mine, nu naţiunea, ca idee, e pe primul plan şi nici nu reprezintă vreo prioritate. Ceea ce mi se pare foarte important e calitatea vieţii oamenilor care trăiesc în România. Mi se pare că s-au făcut paşi semnificativi faţă de cum era România în 1990, dar cred că s-au şi distrus foarte multe lucruri care erau perfect funcţionale şi utilizabile, iar sistemul de învăţământ şi programa şcolară din 1990 sunt primele la care mă gândesc când spun asta. Aşadar, ironiile din roman sunt direcţionate spre retorica din anii treizeci readusă la viaţă în anii nouăzeci. Regret că spiritul nostru practic nu e atât de puternic încât să abordăm pragmatic lucrurile izbutite din ceea ce a construit bine societatea românească şi pe acelea să le continuăm.


Există un moment anume în care „recuperarea me­moriei spirituale devine posibilă”?


În contextul personajelor care adoptă o atitudine extremă? Păi astfel de personaje pot clama şi recuperarea memoriei spirituale a îngerilor, că tot la aceleaşi concluzii ajung. Dreapta politică românească e un superb izvor de glume cu substrat ideologic: să scrii despre ei e ca şi cum ai descrie nişte muşte fără cap care discută despre spirit.


Cu rădăcini în istoria recentă a României, romanul nu redă anumite aspecte politice sau istorice, ci creează noi istorii ale unui totalitarism universal. Cum a fost receptat romanul în afară, mai ales că a fost tradus în patru limbi până în acest moment?


Detaliul receptării care m-a impresionat cel mai mult a fost observaţia criticului american M.A. Orthofer, care a scris că Venea din timpul diez este „un exemplu excelent de ceea ce un cititor străin ar putea să spere să afle într-un roman românesc contemporan: o carte privind înlăuntru (în contrast cu atât de multă proză est-europeană de azi, care e fi­xată pe comparaţile cu Vestul) şi, deşi modernă, puternic înrădăcinată în tradiţiile locale (literare precum şi de alt fel)”. Aşa a scris, ceea ce înseamnă că există o părticică a criticii americane care-mi îngăduie să fiu diferit, diferit pentru că atunci când scriu fac trimiteri la poezia lui Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu şi pentru că deschid romanul cu un motto din Mateiu Caragiale, un autor care nu e cunoscut în engleză. Mi-a mai plăcut în mod special o întrebare din interviul pe care l-am realizat cu Damian Kelleher pentru Quarterly Conversation, şi anume următoarea: „O temă în multe dintre paginile tale e abilitatea personajelor şi, deseori, a naratorului, de a râde despre societatea din jurul lor şi despre locul lor în ea. Cât de important e râsul în literatură pentru tine?”. Aşa m-a întrebat. Mi s-a părut o ocazie extraordinară de a vorbi despre tot ce are mai inteligent moştenirea culturii române, de la spiritul comediilor lui I.L. Caragiale şi până azi. Ca să răspund întrebării tale: cred că în fiecare spaţiu literar, fie acesta cel de limbă maghiară sau cel de limbă engleză, există o parte a criticii care manifestă deschidere faţă de lucrările venite din spaţii literare care nu au o foarte amplă expunere prin multe traduceri. Unele dintre opiniile acestor critici sunt la fel de competente şi pătrunzătoare ca şi analizele criticilor români despre un acelaşi text românesc. Receptarea criticii maghiare şi a celei din spaţiul limbii engleze mi-a inspirat această concluzie.


Care a fost cea mai mare provocare pentru dvs. după apariţia volumului?


Trăiesc din 1996 în Statele Unite. Cred că marea mea dificultate acum şi pe mai departe e să nu pierd legătura cu realitatea românească. Faptul că petrec multe luni pe an în România, că citesc ştirile sau că vorbesc zilnic cu prietenii din România nu e o garanţie că mai înţeleg realitatea aceea la fel cum o înţelegeam acum zece ani, pe când studiam în America, dar plănuiam să revin la Bucureşti. Să te informezi urmărind ştirile nu e totuna cu a trăi acolo. Şi mai e ceva. Mi s-a stins acel sentiment de presiune crescândă şi de angoasă continuă pe care l-am trăit în perioada 1991-1996, când locuiam în Bucureşti, şi care, la un moment dat, devenise insuportabil. Pe atunci, am cunoscut un întreg curcubeu al deznădejdii. Acest sentiment a devenit istorie cam la un deceniu distanţă de când am plecat din Bucureşti; e ceva ce nu trece prea uşor şi care nu se uită. Provocarea cea mai mare pentru mine ar fi să scriu pe mai departe literatură care să intereseze, adică să scriu noi pagini de literatură adevărată în limba română, chiar dacă nu mai trăiesc în Bucureşti. Trebuie să admit: nu e uşor. Pentru că deznădejdea cea mai adâncă e cel mai fertil teren pentru literatură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul