Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Cuvintele sunt bune, dar nu cel mai bun lucru.”

        Grete Tartler

Muzică şi cuvânt la JOHANN WOLFGANG GOETHE



Goethe este unul dintre nu mulţii autori care, în căutarea limbajului universal al armoniei, s-a exprimat – în linia gândirii antice – nu numai prin cuvânt, ci şi prin muzică, filozofie, ştiinţe. A fost un poliglot, dar şi un naturalist, filozof, artist plastic, muzician şi, nu în ultimul rând, un îndrăgostit inspirat: vorbim de talente diferite fiindcă, în viziunea lui Goethe, har trebuie să aibă şi filozoful sau omul de ştiinţă: „Oare-i născut doar poetul? Nu mai puţin filozoful/ Orice-adevăr pân’ la urmă-i doar construit şi văzut” – Geniu ştiinţific, Xenii.


Poate că etapele petrecute de poet în Italia (1786-88 şi 1789), cu deschiderile spre poezia antică (Elegii romane, Epigrame veneţiene) sau didactică (Metamorfoza plantelor, Metamorfoza animalelor), spre epistole şi amestecul liric-epic (etape având ecouri ulterioare în  Xeniile „polemice” scrise laolaltă cu Schiller, sau în Xeniile „cuminţi”), pot fi considerate primele oscilări vizibile între realism şi simbolism, între monument şi aventură, cu întrebări asupra legăturii dintre întâmplare (călătoria în Italia) şi reflectarea ei simbolică (Goethe a creat pentru această reflectare simbolică un cuvânt diferit de existentele Gleichnis, Bild sau Symbol, un cuvânt numai al său: Abglanz). Apoi, evenimentele şi schimbările aduse de revoluţia franceză, întâlnirea (la propriu şi la figurat) cu proteicul Napoleon, cel atât de bun strateg încât putea fi comparat cu un artist, „poet al faptei”1 care se autointitula „pater Europae”, aruncând astfel în ochii lumii praful marilor ţeluri, au concentrat interesul lui Goethe asupra teoretizării relaţiei dintre artă şi realitate.
Natura ca spirit, spiritul ca natură, armonia lor vie, sugestia misterioasă trezind imaginaţia au devenit fermente pentru romantismul timpuriu; dar Goethe nu s-a lăsat dus de acest drum, pe care l-a deschis romanticilor. Mai degrabă s-a întors la ideile „şcolilor de mistere” din vechile civilizaţii şi la teoriile lui Paracelsus, căutând o formă-gând îndumnezeită în natură şi geometrie (de pus în legătură şi cu studiul viziunilor francmasonice, pentru care geometria înfăţişează forma-gând a lui Dumnezeu în natură, de la fulgul de zăpadă la cercurile astrale). Pot fi găsite la Goethe idei paracelsiene, precum natura spirituală şi însufleţită a elementelor, înţelegerea naturii ca organism în care toate se armonizează, această armonie ducând gândul la sympathea panta proclamată de Hipocrate sau la Timaios de Platon sau Emerides de Plotin (în care operele naturii constituie o fiinţă vie şi raţională, apărută datorită voinţei Cauzei Supreme). Natura şi arta sunt una, cum spune în sonetul cu acelaşi titlu: „Natură şi-artă par să se dezbine/ Dar grabnic iar se regăsesc şi iar;/ Conflictul lor îmi pare în zadar...”.


Părerile lui Goethe despre poezie ca formă în mişcare sau despre desen ca imagine a poeziei, căutarea analogiilor şi deo­sebirilor, a corespondenţelor între cunoscut şi necunoscut sunt urmările acestor reformulări. Nu numai romantismul, ci şi literatura modernă îşi poate vedea punctele de pornire în accentele sale pe lumea interioară şi excelenţa individuală, lucru care n-ar fi fost posibil fără o hotărâtă respingere a iluminismului, a teoriilor lui Wolff, Gottsched şi Leibniz.


O foarte cultivată pasiune pentru muzică l-a însoţit pe Goethe toată viaţa. Temeinicia educaţiei muzicale primite i-a conferit adevărate structuri nu numai pentru opera sa, ci şi pentru modul de a aborda existenţa. Ducea la capăt orice activitate aşa cum face un muzician: cu studiu sistematic, răbdător, pe mari acolade de timp. S-ar putea spune că versurile finale din sonetul Natură şi-artă ilustrează tocmai acest fel de a trăi: în constrângerea studiului, a legilor, aşa cum muzica îi cere celui care vrea să se apropie de ea: „Cine vrea fapte mari, să se adune./ Abia-n constrângere-l vezi pe maestru/ Şi libertatea doar prin legi ni-e dată”.


Scrierile lui Goethe au pornit din muzică şi au cerut ulterior muzica drept completare. „Ocaziile” pentru poeme smulse din lumea sunetului se întâlnesc la tot pasul. Poetul cânta la mai multe instrumente, adu­na şi copia cântece populare, scria librete de operă – între altele, scrisese o urmare pentru Flau­tul fermecat de Mozart. Declara (în spiritul sonetului citat mai sus, Natură şi-artă) că muzica e pentru el „deopotrivă un element artistic, cât şi natural”2. A studiat din copilărie, împreună cu sora lui Cornelia, pianul, violoncelul şi canto; cânta bine la pian şi susţinea fără probleme partitura de cello într-un cvartet. Tatăl lui, juristul Johann Caspar Goethe, care făcuse şi el la vremea sa tradiţionala călătorie în Italia, angajase un italian, Domenico Giovinazzi, care nu doar îl ajuta să-şi redacteze în italiană amintirile – lucrarea Viaggio per Italia a fost ulterior publicată –, ci intona şi arii din ţara sa. Amintirile lui Goethe păstrează acele arii, precum şi concertele de muzică veche date în casa Goethe de pricepuţi profesionişti (între care, compozitorul Carl Friedrich Abel). Zilele copiilor erau pline cu lecţii de muzică, desen şi limbi străine – engleza, franceza, italiana, greaca veche, latina, ebraica –, a căror învăţare ţine tot de urechea muzicală. Ca student, Johann Wolfgang făcea muzică în casa Breitkopf, fiind bun prieten cu fiul celui care inventase tipografia pentru note muzicale. Călătoria în Italia i-a dezvăluit muzica bisericească a lui Benedetto Marcello (pe care îl numea în scrisorile către Zelter Marcellus, „preferatul său”) şi autori precum Allegri sau Palestrina. Punea, după metoda la modă a „contrafacerii” (Kontrafaktur), texte noi pe melodii deja cunoscute şi, invers, texte vechi pe melodii noi (La tine mă gândesc, Fă ca de obicei...); a scris el însuşi poeme în formă de lied (în Wilhelm Meister).


După patruzeci de ani a început să studieze acustica (începând cu „figurile sonore” ale fizicianului Chladni) şi să se gândească la redactarea Teoriei sunetelor, pe care a scris-o în 1810,  după Teoria culorilor. Însuşi maestrul Schütz îi cânta, ca să-l ajute în depăşirea greutăţilor ministeriale, preludii şi fugi de Bach, iar Goethe îl asculta ore întregi, cu ochii închişi ca să se poată concentra mai bine, întins pe îngustul său pat al casei din Frauenplan, Weimar.
 
Coresponda cu compozitorul Karl Friedrich Zelter, care a pus pe note multe din poeziile sale, între care Legendă indiană. Zeul şi baiadera şi Pentru Mignon, Ucenicul vrăjitor, Flăcăul şi pârâul morii şi alte balade; în unele din aceste dialoguri ridica probleme de teorie muzicală, precum rostul basului continuu, semnificaţia acordului major şi a celui minor, „secretul terţei mici”, hexacordul, modurile din muzica bisericească grecească, sistemul diatonic şi cel cromatic. Despre modurile minore şi majore Goethe a făcut consideraţii estetice de o pertinenţă nedepăşită, uneori combătând păreri care se perpetuează şi astăzi – de exemplu ideea că minorul înseamnă tristeţe şi durere (Goethe fiind de părere că înseamnă mai degrabă concentrare). Dacă pe Beethoven şi Schubert i-a întâlnit abia spre bătrâneţe (tânărul Beethoven îl admira cu înflăcărare şi scrisese deja uvertura Egmont), în schimb despre Zelter se poate spune că i-a fost un permanent şi constant prieten în lumea sunetelor, comparabil cu Friedrich Schiller şi rolul său în sfera literaturii.


Muzica – faţă de care Goethe punea mai presus doar cuvântul – l-a ajutat pe poet să îşi consolideze părerile şi în alte domenii estetice, de exemplu în privinţa diletantismului, pe care, altfel decât în spiritul vremii, nu-l socotea capabil să ajungă la artă, „neavând construcţie”. Şi-a pus el însuşi pe muzică unele poezii. (Dar cele mai multe poeme circulă  astăzi în lume pe melodii scrise după moartea sa de Schubert – 80 de lieduri, între care cel mai cunoscut e Regele ielelor.)


În fond, era preocupat de începutul şi sfârşitul civilizaţiilor, de un posibil limbaj originar care ar fi putut să arate calea prin rătăcirile Babilonului. Cunoştea nu numai limbile moderne (utilizate în scrisori şi chiar în literatură), ci şi limbile clasice: citea în original Homer, Platon, Pindar, Horaţiu şi Quintilian, învăţase ebraica, ulterior araba şi persana (chiar foarte bine, s-au păstrat transcrieri ale sale de texte coranice şi poetice), în speranţa că astfel se va apropia mai deplin de înţelegerea lumii. Dar, după călătoria în Italia, a început să mediteze asupra mărginirii limbajului şi a capacităţii sale de exprimare. „Cuvintele sunt bune, dar nu cel mai bun lucru. Ce e mai bun nu devine limpede prin cuvinte” (Wilhelm Meisters Lehrjahre, cartea a VII-a, cap. 9, HA VII, 496). „Prin cuvinte nu ne exprimăm total nici pe noi, nici lucrurile” (Symbolik, WA II, 11, 167).


Limba descriptivă e un „surogat” (Scrisoare către Christoph Ludwig Friedrich Schulz, 11. 3. 1816, WA IV, 26, 289-291), un „ecou în locul lucrului” (Scrisoare către W. von Humboldt, 22. 8. 1806, WA IV, 51, 197-199). În ciuda acestui scepticism, aprecia limpezimea, criticând scrierile vagi şi purismul. Prietenia cu Schiller, nevoia de restabilire a ordinii spirituale în tulburarea adusă de ideile revoluţiei franceze, cunoaşterea şi despărţirea ulterioară de filozofia lui Kant au continuat să-i clarifice ideile şi modul de a le exprima. Astfel încât, la bătrâneţe, privirea sa asupra lumii a atins într-adevăr înţelepciunea, o supremă formă a armoniei:


„Ce-ai vrea la capătul unei vieţi?
Să cunoşti lumea şi să nu-i porţi dispreţ”.
Harfistul


V, 15 din Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister


Pe la porţi să trec arare
Şi să stau tăcut, cuminte;
Bune mâini mi-or da mâncare,
Eu voi merge înainte.


Se vor crede toţi ferice
Doar văzându-mi paşii grei;
Câte-o lacrimă-o să pice,
Iar eu nu ştiu ce plâng ei.



Philine3


Nu cântaţi îndoliaţi
Despre-a nopţii-nsingurare!
Nu, frumoaselor, aflaţi:
Spre-nsoţire noaptea-apare.
Cum femeia din bărbat ia
Jumătatea cea mai bună,
Tot asfel din viaţă noaptea
Ce e mai frumos adună.


Ce vă place-n ziua-pripă
Ce-ntrerupe bucurii?
Ziua-i doar pentru risipă,
Alt folos nu pare-a fi.


Însă când la ceas de noapte
Dulce-i lampa-n amurgire
Şi din gură-n gură-n şoapte
Trece glumă şi iubire,


Când pe-ndrăgostiţi i-adună
O privighetoare-agale
Care celor trişti le sună,
Ca la prizonieri, de jale,


Cu ce suflet fără lest e
S-ascultaţi douăş’pe rare
Sunete de clopot, veste
De odihnă şi-mpăcare!


Deci, când zile grele vin,
Inimă, mereu să speri:
Orice zi are-al ei chin,
Orice noapte-i cu plăceri.



Cântecul de noapte al călătorului 


Peste vârfuri toate,
Pace-aici,
În frunziş nu bate
Nu se simte nici
O suflare-acu’;
Păsări în codru tăcând.
Stai numai, stai, în curând
Odihni-vei şi tu.



Bardul mulţumind4


De barzi s-a povestit, cum vin
Într-un castel, să stea.
Nimic lipsind, nici prea puţin,
Ei loc găsesc cumva.
Dar e vreun loc ce se compară
Cu-această-a fraţilor comoară
Unde pot adăsta?


Voi nu-ntrebaţi de unde-apar,
De sus venim, pe rând.
Dar omul liber e prin har,
Cinsteşte fraţi cântând.
Din piept porneşte liber cânt,
Tot ce-i afară greu şi strâmt
Nu ne-a restrâns nicicând.


Prin aste vorbe-am şi rostit
Ce-am vrut a mulţumi.
Drept demni de slavă v-am cinstit,
Prin clare melodii.
Ce-a mai rămas, decât ecou,
Să fie ascultat din nou
Când peste tot şi nezvonit
Mereu mai mulţi vom fi.



Vorbele-s de suflet chip


Vorbele-s de suflet chip –
Ba nu chip! Ci umbră sunt!
Aspre, blând sens înfiripă:
Ce-am avut, ce-om fi având.
Ce-am avut, unde se duse?
Iar ce-avem acum, ce-i oare?
Dar rostim! Şi iute,-n spuse
Înşfăcat al vieţii dar e.


    
Regele din Thule5


A fost un rege-n Thule
Fidel până-n ultim respir.
Murind, draga-i dădu
Legământ, de aur potir.


Nimic mai drag n-avea
Cinstind la ospeţe-un pahar,
Din ochi iar lăcrima,
Potirul golindu-l iar.


La ceasul dat să-i bată,
Lăsă cetăţi şi regat
Moştenilor diată,
Dar nu şi potirul de-odat’.


La masă riga-i pus,
Cu bravi să-l înconjoare,
În sala străbună sus,
În burg de lângă mare.


Sorbi bătrânu-n vin
Al vieţii ultim foc,
Apoi sfântul vas azvîrli-n
Vârtej ce nu stă-n loc.
 
Văzu cum cade-n undă,
Cum umple-se, hăul bând.
Şi ochii-i adânc se-afundă.
Şi n-a mai băut nicicând.



Unul şi totul6


Spre-a se găsi-n nemărginire,
Oricare Unu s-ar topire,
S-ar duce unde nu-i necaz;
În loc de dor aprins, voinţă,
De cereri şi de trebuinţă,
A renunţa-i plăcut răgaz.


Suflet al lumii, fii în noi!
Luptând cu duhul vremii-apoi
Ne-o fi uşor, ne vom pricepe.
Spirite blând părtinitoare
Maeştri ni-s pe calea care
Spre Atotfăcător un cep e.


Spre cel ce face şi reface,
Încât nimic de piatră zace,
E faptă veşnică şi vie.
Cele ce nu-s, să fie vor,
Sori clari, pământuri în culori,
Doar să nu cadă în somnie.


Ci să creeze în mişcare,
Întâi formare, -apoi schimbare,
Doar aparent stă clipa-n zi.
Eternul mişcă-n ce creat e,
Căci spre nimic se spulber toate
Ca să dureze în a fi.


1 Cf. Paul Michael Lützeler, Kontinentalisierung. Das Europa der Schriftsteller (Continentalizare. Europa scriitorilor), Aistheis Verlag, Bielefeld, 2007, p. 96.
2 Cf. Claus Canisius, Goethe und die Musik (Goethe şi muzica), München/Zürich, Piper, 1999, p. 90. În continuare, unele informaţii despre Goethe ca muzician sunt preluate din acest volum (pp. 20-226).
3 Tema nopţii ca jumătatea cea mai frumoasă a vieţii este una din preferatele autorului, apărând şi în Hermann und Dorothea, IV, 199. Preludiu pentru vizita nocturnă a Philinei la Wilhelm, V, 12. Penultimul vers e o aluzie biblică (Matei, 6,34).
4 Din aceeaşi familie cu balada Der Sänger (Bardul) din Wilhelm Meisters Lehrjahre (Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister), II, 11, poemul a fost scris în 1815, ca mulţumire pentru primirea lui August von Goethe în loja masonică; acesta a recitat-o la evenimentul care a avut loc la 16.1.1816.
5 Balada, imaginată în Ultima Thule, cel mai nordic pământ legendar, a fost scrisă în aceeaşi perioadă cu prima versiune a lui Faust, (Urfaust). Comentariile asociază această „Romanţă” (cum a fost intitulată într-o variantă) şi cu poemul Salutul duhului (Geistes-Gruß), scris în aceeaşi călătorie pe Rin, 1774 (când Goethe a trecut pe lângă castelul Lahnek).
6 S-a păstrat manuscrisul semnat de Goethe şi datat „Jena, 6 octombrie 1821”. Poemul reia unul din motivele favorite ale autorului: dorul individului de a-şi depăşi limitele, spre dezmărginire.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul