Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Generaţii şi generaţionism (III)

        Alexandru George



Cel care ar încerca să arunce o privire cuprinzătoare asupra literaturii noastre de după instaurarea comunismului (1947-1948), încercând o sistematizare a acestui capitol eteroclit, schiţând chiar o dispunere cronologică a lui (primul pas spre o istorie literară pe care mulţi o credeau foarte secerată) nu poate să nu se izbească de atâtea şi atâtea dificultăţi, încât, deşi câteva tentative au fost făcute şi eşecurile nu au descurajat pe temerari, ajungi să te întrebi dacă atingerea cu adevărat a scopului va mai fi cumva posibilă. Căci o istorie literară nu e un inventar oarecare de opere scrise undeva, într-o perioadă de timp determinată, aşa cum se întâmpla cu Istoria României, elaborată de Academia R.S.R., o cuprindere totuşi care nu se rezumă doar la atât, ci rămâne cea mai importantă tentativă de istoriografiere a celor mai bine de 40 de ani de comunism.


…Şi aceasta după ce istoriografia mai veche ne rămăsese totuşi datoare în bună măsură, în sectorul literar, dacă ne gândim că ea culminează cu acea Halima derutantă şi versicoloră pe care ne-a dat-o G. Călinescu, un cumul de calităţi artistice şi de dovezi de erudiţie literară, dar în care e deficitar tocmai spiritul istoriei, iar cel de sistematizare e arbitrar şi schematic, fără justificare în realitatea de fapt literaturii.


Să recunoaştem că istoriografia „burgheză“ nu a fost chemată să soluţioneze problemele care apar odată cu explozia de la sfârşitul războiului, când ea nu mai poate înregistra, din motive politice, tot ce ar putea fi scrisul literar în limba română; o parte din aceasta intră sub regimul instrucţiei totale, aparţinând acum altui „stat“, ceva mai târziu cei fugiţi sau prinşi dincolo de cortina de fier formează o categorie aparte, cei care se cufundă în clandestinitate sau aleg anonimatul plin de speranţe o altă. Aşa că, odată cu schimbarea liniei Partidului, spre sfârşitul anilor ’60, se îngrămădesc întru afirmare cele mai felurite figuri, cu pretenţii justificate sau nu, faptul neintrând acum în discuţie, ci cu totul altceva: că diacronia, un fenomen specific vieţii unei literaturi, pe care trebuie să-l prezinte istoriografia cu cea mai mare atenţie, se nimiceşte în aglomerarea haotică a vârstelor celor ce nu mai pot fi înregistraţi pe „generaţii“. Cu atât mai puţin pe „momente“, cum procedează (formal) acelaşi G. Călinescu, pentru ca Al. Piru, care i s-a crezut urmaş, să consacre ideea de „deceniu“, la fel de falsă, dar totuşi utilă în cazul lui, care a făcut nu istorie literară, ci înregistrări, mai mult nişte polemice. (În acelaşi fel expresă şi vasta Istorie... a lui Marian Popa, în ultimele capitole, cu titluri puse doar ca să fie, sunt menţionaţi zeci şi zeci de scriitori cu informaţii foarte succinte, o operaţie care nu are nicicum să fie rezultatul unei colecţii.


Ideea de „generaţie“ a prins (ea fiind utilizată fugitiv şi de Călinescu), dar partea curioasă, ca multe lucruri în comunism, e că ea i-a consacrat într-un moment în care ce se întâmplase în literatura noastră o făcea imposibilă. Într-adevăr, până pe la mijlocul anilor ’60, literatura produsă în comunism apăruse cu o anumită logică, dictată de sus, chiar dacă ea nu satisfăcuse total aşteptările celor ce o propagau, o dirijau, o recompensau: la în­ceput se pompaseră sume uriaşe pentru a-i corupe pe toţi amatorii, mai ales pe cei cu nume sonore, în paralel se încuraja­seră, cu mai puţină cheltuială financiară, scriitori mai puţin reputaţi, dar şi cei pe care-i „descoperea“ Partidul şi-i promova socotindu-i o creaţie a sa. „Noul“ putea fi desigur cântat şi ilustrat artisticeşte şi de sexagenari sau septuagenari, dar era mai bine justificat la tineretul care se îmbulzea hămesit la zaruri şi care pretindea mult mai puţin, el venind cu ceea ce lipsea categoric celorlalţi: candoarea.


La sfârşitul anilor ’60, în tot cazul pe la mijlocul deceniului VII, ajung să-şi dea măsura talentului o serie de poeţi dar şi prozatori cel puţin promiţători, fapt care a impresionat atunci opinia literară, în timp ce o critică partizană i-a susţinut cât se poate de justificat; întrucât ei apăruseră „în socialism“ şi îl susţinuseră, se puteau socoti o biruinţă a sistemului, dar ei părăsiseră sloganele Partidului şi stilul precumpănitor trompetist al confraţilor lor doar cu câţiva ani mai vârstnici. S-a putut vorbi de şaizecişti, dar de la ei s-a sărit la optzecişti, care au avut pretenţia de a-i înlocui pe tabelul valorilor, deşi contestarea gloriei acestora, recente, nu a plăcut oficialităţii, care obişnuia în genere să-şi anexeze nu atât valorile, cât personalităţile de succes.


Mai acum câteva luni, prozatorul Gh. Schwartz făcea o observaţie  (în chiar paginile acestei reviste) cu privire la excluderea sa din literatură pe motiv că aparţinuse unei generaţii inexistente: cea şaptezecistă. Se adresa, dacă nu mă înşel, unui istoric literar foarte preocupat de clasificările pe criterii de vârstă (dar şi altele) ale acelui haos care se constata în literatura noastră odată cu 1970-1971, momentul Tezelor din iulie care, zic eu, fără să aibă un efect catastrofal, a încercat să întoarcă spre anii primi ai comunismului cursul unei literaturi care o luase (după părerea celor de strictă obedienţă ceauşistă) razna. Deşi eu m-am afirmat chiar atunci şi am continuat să public în întreg deceniul VIII, nu mă socotesc în „generaţia“ şaptezecistă, pentru că aceasta efectiv nu există, dar trăiesc încă, şi mai ales scriu între destui scriitori cu specificul lor în parte.


Poate că n-a existat o mai mare învălmăşeală indistinctă de nume diverse ca înainte şi după fatalele Teze; tabloul acestui moment cuprinzând deopotrivă întârziaţi, amânaţi, excluşi temporari, dar şi scrieri recuperate de la felurite categorii de persecutaţi în comunism. Cum ar fi putut ei alcătui o generaţie ?


...Şi totuşi, titulatura stăruie pentru şaizecişti, favorizându-i, după cum se poate constata din motivele arătate de mine, solidaritatea de grup continunând până în clipa de faţă, dar ea fiind entuziast sprijinită şi de criticii cam de aceeaşi vârstă, care au făcut carieră de pe urma ei şi, mai ales, de toţi cei care vor să demonstreze că a fost totuşi „bine“ în comunism.


După opinia mea, adevăratele victime ale ingratitudinei urmaşilor au fost cei din aşa-zisa „generaţie a războiului“, una de poeţi prin excelenţă şi care marchează un moment istoric bine caracterizat. (Mai puţin gruparea ardelenilor de la Cercul literar din Sibiu, care şi-au dat măsura abia după război, prin revenirea lor spectaculoasă în perioada dezgheţului dejist şi în continuare, până foarte recent). În schimb, generaţia războiului a fost una de poeţi, având centrul de greutate, de formaţie şi de manifestare în perioada ultimei conflagraţii mondiale. Dar nici ea nu-şi merită numele de generaţie, ci cel mult de „promoţie“, deoarece n-a dominat momentul acela istoric, ci a făcut să se vorbească de ea, prin noutatea ceva mai scandaloasă şi prin destinul dramatic al multor componenţi. Dar toată seria care şi-ar putea reclama apartenenţa, se desprind trei personaje emblematice: Geo Dumitrescu, Ion Caraion şi Constant Tonegaru, poeţi care se vor detaşa, deşi istoria literară îi aşază alături. Cazul caracteristic, dar şi întrucâtva aparte e cel al lui Ben Corlaciu, cel mai apropiat discipol al lui Stelaru, cu care şi Tonegaru a fost mai mult decât prieten, şi care îşi configurează personalitatea poetică în timpul războiului, cele trei plachete ale sale: Tavernele, 1941, Pelerinul serilor, 1942, Arhipelag, 1943, apărând pe când autorul avea 16-18 ani.


Geo Dumitrescu va deveni un om şi un poet al noului regim, izbutind însă cu o extremă abilitate să traverseze anii cei grei care au urmat şi să facă racordul în noile sale producţii foarte distanţate cu vechea lui frondă zglobie din timpul lui Antonescu; Caraion va trece şi el de partea comuniştilor, deşi îşi va schimba atitudinea pe măsură ce politica acestora culturală se vedea pe faţă, va trece în ilegalitate şi va suferi groaznicele ri­gori ale temniţei în două rânduri, tran­sformându-se în probabil cel mai odios colaborator al Securităţii pe care l-a cu­noscut obştea scriitoricească. Iar Tonegaru, care s-a decis din capul locului pentru libertate şi democraţie, va fi şi el arestat, va trece prin încercări cumplite fără să trădeze şi va fi eliberat în faza în care o mai veche maladie, reactivată, nu-i mai dădea şanse de supravieţuire, bine calculate de medicii-torţionari.


La aproape două decenii de la „elibera­rea“ sa, în care timp nu s-a pomenit de el decât cu totul incidental, un volum antologic reprezentativ vedea lumina tiparului, prin îngrijirea prietenului şi confratele său mai tânăr, Barbu Cioculescu, şi poetul reintră în atenţia criticii şi cititorilor, dar numele lui nu e pronunţat după ştiinţa mea de nici unul din corifeii generaţiei şaizeciste
care-şi recunoştea alţi precursori sau aliaţi, deşi nu erau lipsiţi de lecturi clandestine, chiar şi cei mai conformişti dintre ei; în schimb, Geo Dumitrescu, prezent în presă, uneori conducând publicaţii, este o figură unanim recunoscută, iar Caraion, imediat după revenirea în literatură, este singurul poet din seria sa care a contestat câteva din noile vedete, în frunte cu Nichita Stănescu.


Semnificativ mi se pare că Ilie Constantin un spirit foarte deschis pentru fenomenul poetic din perioada adolescenţei şi primei sale tinereţi petrecute în ţară, după revenirea sa definitivă, a publicat o foarte importantă antologie a poeziei româneşti, cu traduceri echivalente în limba franceză şi care, în cel mai radical spirit şaizecist, nici nu-l include pe Tonegaru, eroul tragic, dar şi cel mai frumos al seriei. Iar în 1978 se publică dicţionarul Scriitori români lucrat de Mircea Zaciu mai ales cu asistenţii de la catedra Facultăţii de Filologie din Cluj şi cu forţe intelectuale locale de primă mână; Geo Dumitrescu beneficiază de un spaţiu generos (faţă de puţinătatea operelor sale), ca şi mult mai prolificul său rival I. Caraion; Tonegaru nu există în paginile dicţionarului acestor savanţi, nici măcar numele nu-i e menţionat la „referinţe“.


Dicţionarul de la Cluj reprezintă un alt tip de instanţă decât cea a criticilor izolaţi şi confirmă spiritul şaizecist al modului de a vedea literatura prin partea cea mai bună şi mai favorizată (după mine) a scrierilor „din comunism“...


Toate eforturile criticilor care au sprijinit şaizecismul, de la un spirit mai liber precum N. Manolescu, la un cultivativ şi ilustrator cu anticipaţie al tipului academic (convenţional ca Eugen Simion) au mers în acelaşi sens – acelaşi care se lasă surprins în Istoria.... lui Marian Popa, o operă întrucâtva eretică, dar fundamental şaizecistă, al unui contemporan al acelei literaturi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul