Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Unde ne sunt valorile

        Sergiu Ciocârlan

Literatura poate fi evaluată schizoid mai ales atunci când nu se ţine seama de structura sa internă, de expresia legitimatoare decelabilă în operele primilor cărturari, oameni de prestigiu ai epocii lor şi cu o putere de lectură, fişare, traducere, versificare, analiză critică la care adeseori contemporaneitatea priveşte siderată. Eminescu înţelegea epigonismul ca lipsă a interiorităţii („Simţiri reci, harfe deşarte”), adică lipsa a ceea ce este esenţial uman. Un om redus la exterioritatea sa nu este om, condiţia libertăţii fiind dialogul interior, comunicarea, pentru a putea vedea dincolo de sine. Expresia deplină a acestui dialog este rugăciunea, pe care generaţiile actuale o înţeleg din ce în ce mai puţin, dacă nu deloc, fiindcă societatea în care trăim investeşte febril într-un proiect grandios al umanităţii exterioare, abandonând aproape cu totul educaţia sensibilităţii, a vocii lăuntrice, a întrebărilor despre Dumnezeu, lume, sensul vieţii, ceea ce presupune, în definitiv, o declinare a responsabilităţii de a fi om. Literatura primilor cărturari relevă o viziune integrală asupra lumii prin tenacitatea cu care clădesc interior şi îşi articulează limbajul dialogic al rugăciunii. O caldă şi admirabilă lectură a acestor texte ne-o oferă cartea Alexandrei Crăciunescu, Prezenţa rugăciunii în literatura română medievală, Bucureşti, Editura Universitară, 2012. „Pentru Sfântul Antim, ca şi pentru Sfinţii Părinţi, ochii sunt deopotrivă materiali şi spirituali (ca în cazul cecităţii: ea este fizică şi duhovnicească) [...] Ca atare, vederea nu este numai exterioară, ci şi interioară, îndreptată spre sine şi spre împlinirea aspiraţiilor spirituale” (pp. 115-116).


În spaţiul cultural românesc, în perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, literatura şi credinţa au fost receptate ca expresie unitară a Frumosului şi a Adevărului. „Frumosul din literatura medievală îl are în centru pe Dumnezeu” (p. 25). Binomul îşi află direcţia genealogică în aserţiunile filozofice ale lui Platon pe tema binelui, adevărului şi frumosului. Nu întâmplător, filozoful grec este pictat pe absida exterioară a mănăstirii Moldoviţa. Treptat, însă, şi din cauze a căror expunere nu o putem face acum, concepţia asupra lumii (Weltanschauung) s-a modificat şi, inerent, receptarea literaturii a invocat noi valenţe criteriologice. Dacă în perioada medievală istoria reprezintă (nu numai în letopiseţele cronicarilor) un dialog al omului cu Dumnezeu, iar literatura surprinde această comuniune, astăzi constatăm un discurs ambiguu datorat insuficienţei datelor în definiţia propriu-zisă a istoriei. Istoria redusă la exterioritatea cauzelor, la adevărul extrinsec al evenimentelor se constituie într-un cerc vicios al decupajului. Literatura, la rândul său, devine tot mai fragmentară în opţiunile sale: rareori autorizează altceva decât modele străine de tipologia creatoare a românilor, de unde şi polarizarea vizibilă între oferta redundantă a cărţilor pe care citindu-le nu găseşti convergenţe, acorduri, afinităţi, deşi sunt scrise profesionist şi vădesc talent, şi procentajul aproape sectar al cererii de carte care să recunoască dacă nu explicit, măcar implicit faptul că suntem un popor creştin ortodox, cu o spiritualitate luminoasă ce constituie un filon inepuizabil din care s-au născut atâtea creaţii literare.


Cartea Alexandrei Crăciunescu este un studiu remarcabil care pune în lumină valoarea literaturii vechi într-un moment în care ea pare aproape să nu conteze. Ce interes mai poate stârni astăzi Varlaam cu Cazania sa, Dosoftei cu Psaltirea în versuri sau cu Viaţa şi petreacerea svinţilor, Antim cu Didahiile sau Neagoe cu Învăţăturile către fiul său Teodosie? Cine şi cât se mai ocupă astăzi de segmentul de început al literaturii care şi pentru specialişti începe să semene cu un trup epuizat de atâtea rodiri, iar pentru alţii este clasat dosarul numai când aud că scrierile acestea sunt operele unor Sfinţi, a unor cărturari pe care-i regăsim în calendar? Lumea de azi e atât de diferită de ceea ce exprimă aceştia încât nu se întrezăreşte nici un racord care să justifice preocuparea pentru o astfel de literatură. Apoi, după cum afirmă unii, aceste texte nu aparţin literaturii. E lesne de înţeles acum că investigaţia demarată prin această carte e cu atât mai îndrăzneaţă cu cât nu prea sunt argumente care să o susţină într-o epocă dominată de obsesii extrinseci, de imperativul prezentului şi al dezinhibării iresponsabile. Totuşi de unde îşi ia resursele tânăra autoare pentru a recupera pentru noi toţi valori uitate prin manuscrise sau prin cărţi uitate în poliţele bibliotecilor? Fiindcă discursul nu este câtuşi de puţin mohorât ca atunci când este anunţată prăbuşirea iremediabilă a unei lumi, ci antrenând firesc la masa de lucru eboşe ale intensităţii cu care rugăciunile se convertesc în dovezi vii ale identităţii noastre. Ea are încredere în toţi aceşti Sfinţi, îi iubeşte şi fiecare cuvânt scris confirmă compania selectă. Nu există fisură între enunţuri, mesajul e perfect compactat, iar conduita exemplară a cercetării este dublată de o voce caldă care solicită întreaga atenţie, absoluta empatie. Dacă e vorba de o călătorie, aşa cum îndeobşte numim metaforic lectura, atunci e în acest periplu o vocaţie pedagogică a scrisului pe dinăuntru şi o declaraţie lipsită de emfază a admiraţiei faţă de valori pe care noi le avem, în timp ce alţii le caută cu disperare.


Materialul supus analizei este vast şi un cercetător care se încumetă să-l abordeze trebuie să aibă opţiuni clare, direcţii bine definite ale investigaţiei, fiindcă altminteri există riscul confruntării cu un studiu prolix, stufos, în care esenţialul nu mai răzbate la fel de limpede ca atunci când naraţiunea textului este dinamică, nepersecutată de volumul informaţiei. De aceea, criteriile sunt trasate de la bun început, autoarea e conştientă de acest adevăr: există necesitatea unei selecţii, a unui decupaj, deoarece pretenţia de exhaustivitate poate produce distorsiuni în receptarea mesajului. Scopul demersului ştiinţific este acela de a contribui „la îmbunătăţirea cercetărilor literar-teologice” (p. 28), apelând la criteriul structurii (rugăciunile cu structură liberă, rugăciuni cu şi fără corespondent scripturistic etc.), la criteriul adresantului, la criteriul locului pe care se regăsesc consemnate – nu numai pe carte, ci şi pe steagul de luptă al Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, pe crucea de piatră din altarul bisericii Oborul Vechi din Bucureşti, pe sabia Sfân­tului Constantin Brâncoveanu etc. (pp. 187-191) – şi la criteriul obiectului pe care îl conţin cererile propriu-zise.


Cartea reflectă coerent atât direcţia ideatică, acea punere în lumină a interiorităţii umane aflate în comuniune cu Dumnezeu, cât şi direcţia de analiză a gradului de expresivitate a rugăciunii, a nivelului poetic intrinsec. „Ca limbaj poetic, rugăciunea nu gravitează în jurul ideii de frumos, ci se îndreaptă spre frumuseţea transfigurată a sfinţeniei. Virtuţile nu sunt cultivate în textele rugăciunilor dintr-un estetism steril, formal, ci pentru a arăta că reprezintă un mijloc pentru realizarea desăvârşirii fiinţei umane, a perfecţionării interioare” (p. 25). Multe dintre rugăciuni sunt prezente în tradiţia liturgică a Bisericii şi taina lor nu s-a împuţinat o dată cu trecerea timpului. Alcătuirea unora dintre acestea este inspirată, fiind adevărată pagină de rugăciune-poem, după cum întâlnim în Mica cuvântare de laudă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a Stareţului Gheorghe de la Cernica: „Cuvine-se cu adevărat a ne găti să fericim pe cea de Duhul Sfânt aleasă din toate neamurile şi Biserică însufleţită Celui mai înainte de veci, pe singură Împărăteasa lumii şi Stăpâna noastră, pe Maica lui Dumnezeu şi pururi Fecioara Maria, pe ceea ce este mai înaltă decât oştile cereşti şi mai preaslăvită decât heruvimii şi serafimii, care şi în tot ceasul săvârşeşte minuni mai presus de fire şi lesne pleacă spre milostivire pe Fiul ei cel Unul-Născut. Acesteia după adevăr şi noi prin cuget smerit să-i închinăm şapte privegheri întru cinstea şi mărirea ei” (p. 65).


Cartea, în ansamblul ei, este o restitutio memoriae, o recuplare la înţelepciunea înaintaşilor (de aceea se şi numesc scrieri sapienţiale), pe care generaţiile actuale o percep vag. Mai are literatura nevoie de rugăciune? Dar noi? Alexandra Crăciunescu detaliază aceste perspective, invitând, prin soliditatea argumentelor, la o (re)lectură a textelor literaturii medievale în care rugăciunea este atotprezentă, atât ca dialog transcendent, cât şi „ca mărturie poetică referitoare la trăirile religioase, la nivelul de cunoaştere, sensibilitate şi deschidere a emiţătorilor” (p. 232). E adevărat, expresia unor rugăciuni flambează atunci când te aştepţi mai puţin (p. 116), indicând nivelul minim (acest fapt este deplâns atunci când e cazul), însă critica este recuperatoare, fără să piardă din acribie, şi are cadenţe care dispensează discursul de orice suspiciune de unilateralitate. E vorba de un demers critic constructiv, dacă e îngăduit pleonasmul, critica e constructivă în elanurile ei creatoare, de o restituirie onestă care avertizează şi asupra naivităţilor de expresie fără a le supradimensiona. În fond, critica nu focalizează decât în subsidiar aspectele mai puţin reuşite.


Este evidentă nu numai o bună cunoaştere a rugăciunilor, calitate inerentă a cercetătorului, ci, mai mult, şi o anume familiaritate cu aceste texte sfinte, o bucurie participativă, o efervescenţă a trăirii în preajma fiecărui cuvânt conţinut. Faptul poate fi verificat prin desele trimiteri la slujbele şi cărţile bisericeşti (Sfânta Scriptură, Psaltirea lui David, Ceaslovul etc.) unde pot fi găsite multe dintre rugăciunile prezente, de pildă, în omiliile Sfântului Antim Ivireanul (p. 47). E foarte greu, vreau să spun, să faci o asemenea expunere ştiinţifică fără un minim suport al vieţii lăuntrice. Defazajul ar fi imediat resimţit în economia cărţii. De la motivaţia scrierii unui asemenea text şi până la ultima literă există o sinceră gestionare a ideilor. Lumea cărţii se oglindeşte în realitatea cotidiană şi trăirile lăuntrice îşi află corespondenţa în construcţia textului critic. Ar fi absurd să crezi că te poţi prevala de o astfel de temă în absenţa resorturilor care să susţină enunţurile pline. Apar referinţe din Vecernie, Utrenie, Pavecerniţă, Liturghie, Paraclisul Maicii Domnului, Rugăciunile de seară ş.a. (p. 125, 126, 194), ceea ce exprimă categoric un echilibru esenţial, o participare sinceră, şi nu o „mască”, o coregrafie critică.


De asemenea, discursul trădează şi posesia instrumentelor critice – iată, sunt nominalizate procedee artistice ce ţin de o bază conceptuală pe care doar un specialist în domeniul filologiei o poate etala cu atâta dezinvoltură: anadiploza (p. 37), anafora (p. 22, 62, 134), chiasmul (p. 51), etopeea (p. 57), ipotipoza (p. 56), litota (p. 136), parigmenonul (p. 57), tautologia (p. 115, 118, 146) –, şi un nivel înalt al expresiei, adeseori atrasă de poeticitatea metaforei.


Cartea Alexandrei Crăciunescu este excepţională în spaţiul literar românesc prin premisele sale, descoperind în rugăciune începuturile literaturii noastre. Dacă în acest moment, societatea caută cu disperare valori, ei bine, căutarea nu ar trebui să fie atât de costisitoare, câtă vreme tipologia axiologică a Sfinţilor cărturari este prezentă în textele literaturii medievale. Nu rămâne decât să cercetăm mai atent şi mai îndeaproape pe acest segment pentru a învăţa cine suntem. Altfel, există riscul de a accesa fondul de carte prin intermediari ideologici care ne oferă o întreagă literatură „repovestită”, iar noi, ca nişte veritabili debili mintal, să ascultăm şi să acceptăm cuminţi lucruri „noi” despre noi înşine. Într-o rugăciune ce apare în sinaxarele ortodoxe, jertfa este argumentul fundamental al cererii ca Dumnezeu să ne lumineze şi să vedem, fiindcă „întunericul necunoştinţei” este plagă pentru omenire. „Iartă, Doamne, pe robii tăi şi primeşte vărsarea sângelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi pentru toată patria, ca să scape de întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi să vadă bunacredinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o, Împărate veşnice” (p. 231). Există, deci, o legătură intimă între istoria acestui popor şi literatura lui, fiecare cuvânt scris având garanţia iubirii jertfitoare. Eroii, martirii, sfinţii sunt potenţialităţi ale literaturii, iar literatura, în accepţia Alexandrei Crăciunescu, este emblema atitudinii responsabile faţă de valori.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul