Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nesfârşită tristeţe, puritate, solitudine

        Geo Vasile

După părerea lui Oe Kenzaburo, cel mai recent Premiu Nobel japonez pentru literatură (1994), una din trăsăturile frapante ale prozei conaţionalului său Yasunari Kawabata (1899-1972) este ambiguitatea. Proza şi însuşi discursul de acceptare a Premiului Nobel (Japonia, frumuseţea şi eu) se află sub zodia unui concept estetic complex, numit în limba japoneză yugen, ce se poate traduce intuitiv prin vag, ambiguu, obscur, misterios, simbolic.


În această cheie a obscurităţii, subiectivităţii, frumuseţii şi simplităţii senzuale, par a fi scrise şi cele trei piese, un roman scurt şi două povestiri din volumul apărut sub genericul Lacul (Humanitas fiction, 2012, 246 p., traducere exemplară semnată de Flaviu Florea): Lacul, Braţul, Grabnic se va scutura. Poveste a unei obsesii, Lacul oglindeşte căutarea unei perfecţiuni irealizabile, a unei frumuseţi ce nu e de pe această lume. Fără un acoperiş deasupra capului, lipsit de orice afecţiune sau înţelegere umană, singur cu povara păcatelor sale pe inimă, Ginpei Momoi nu poate rezista setei nemântuite ce nu-i dă pace să urmărească de-a lungul străzilor oraşului Tokyo frumoase tinere necunoscute – magnifice şi inaccesibile –, să le admire de departe mersul elastic şi copleşitor, căci frumuseţea lor nu e una lumească, ci una „dureros de dulce”, transfigurată de visele protagonistului.


Caracterul ireconciliabil între propriul univers psiho-fizic, diform, morbid şi grotesc, şi cel râvnit, al „tinerelor fete în floare”, justifică urzeala ambiguuă, furtivă a erotismului de care această scriere este impregnată, precum şi comportamentul abrutizat al eroului nostru, un Werter ŕ rebours. Lacul de fapt se abate de la orice formă tradiţională. Este predominant un fel de „happening” şi, în orice caz, una din cărţile cele mai moderne, conceptual vorbind, ale marelui Kawabata. Surprizele epice se ţin lanţ, de vreme ce interesul eroului poate în orice clipă să fie stârnit de o necunoscută ce tocmai traversează stada, prilej pentru autor de a face trecutul (imagini din copilăria sa pe malul lacului cu ape negre, plimbările alături de verişoara pe care o dorea şi totodată căreia îi dorea să fie înghiţită de acele ape, umbra tatălui său, mort în chip suspect şi de la care moşteneşte forma hidoasă a picioarelor etc.) să ţâşnească cu brutalitate în prezent sau, dimpotrivă, halucinaţia de moment să pulverizeze amintirea, după care realitatea nemiloasă să revină şi mai impetuos, căci voalul visului şi al fantasmelor se destramă. Cititorii care, tributari operelor precedente, îşi închipuiau că totul nu este decât delicateţe şi semitonuri la autorul romanelor Ţara zăpezilor sau Dansatoarea din Izu vor fi neîndoielnic surprinşi de senzualitatea acută a anumitor scene şi de tonul crud al cărţii. Lacul, roman publicat spre sfârşitul vieţii, este o scriere atât de insolită încât aruncă o lumină am zice crepusculară asupra ansamblului operelor celebrului romancier japonez, sinucigaş la mai puţin de doi ani după sinuciderea rituală a mai tânărului său prieten Mishima.


Singurătatea îl va însoţi pe Ginpei încă din copilărie. Ea l-a purtat pe malurile lacului din preajma satului în care s-a născut, ea îl poartă pe urma paşilor adolescentelor sau a unor tinere femei în sindromul lui de dromomanie. Ginpei este fascinat de frumuseţea efemeră şi suavă a tinerelor, fascinat de brevitatea unui moment în care trezirea simţurilor le conferă o aură insolită, esenţa subtilă a feminităţii în stare născândă. Această atracţie  irezistibilă va duce la îndepărtarea lui din liceul unde preda; urmărind şi abordând una din propriile eleve, Hisako, Ginpei are o legătură cu ea până ce vor fi denunţaţi de cea mai bună prietenă a acesteia. Din acea clipă tristeţea şi vidul sentimental devin a doua lui natură, făcându-l să plonjeze în rătăcirea afectivă – obsesia de care am pomenit la începutul expunerii noastre.


Cititorul îl urmăreşte pe Ginpei, un solitar ce nu va reuşi nicicând să fie el însuşi, fiind purtat de propriile picioare „monstruoase” (complexul vieţii eroului) pe o cale narativă adesea haotică: Kawabata amalgamează visul, fantasmele, amintirile şi realul, creând o poveste, al cărei ghem este greu de depănat, ceea ce poate agasa şi totodată încânta.


Un personaj feminin joacă un rol aparent exagerat în roman: Mizuki Miyako, o femeie singură, amanta unui bărbat în vârstă. Întâlnirea ei cu Ginpei este oarecum brutală. Dându-şi seama că un bărbat o urmăreşte, încearcă o anume plăcere, dar şi teamă, drept care stă o clipă pe loc şi îl loveşte cu geanta, ce-i scapă din mână, apoi fuge. Ginpei culege de jos geanta în care găseşte o mare sumă de bani, economiile femeii de pe urma relaţiilor cu amantul tomnatic. Miyako este un fel de dublu feminin al lui Ginpei: amândoi au acelaşi sentiment de singurătate, rătăcire, trăiesc acelaşi vid sentimental. Şi totuşi întrebarea rămâne: de ce insistă autorul asupra acestui personaj feminin (cam 30 de pagini), de vreme ce nu înseamnă valoare adăugată în economia romanului. Un aparté, am zice, ce de fapt nu este o veritabilă digresiune şi nici o uşoară bifurcare menită să deruteze cititorul. Oricum, acesta se regăseşte într-o Japonie în care modernitatea ultratehnologică conservă o aură mistică, proprie culturii japoneze. Stilul eterat şi anumite pasaje de o mare puritate stlistică se îngemănează cu atmosfera de o tristeţe nesfârşită.


Ginpei este un personaj ambivalent: înclinat spre violenţă (fantasmele şi visele sale au tenta sângelui, a loviturilor, a incendiilor), ce este atenuată de un côté ridicol, caraghios (a se vedea scena de la baia de aburi şi discuţia cu tânăra băieşiţă). Este stupid şi împrăştiat, şi totuşi ataşant: înclinaţia lui de a plonja în limburile propriei imaginaţii are o asemenea forţă poetică ce te face să-i ierţi păcatele, derapajele devenind simbol al alterităţii, al diferenţei. Este imaginea nebunului aducător de poezie şi frumuseţe într-o lume a normalităţii. Monstruosul este întotdeauna cealaltă parte a oglinzii (posibil un imens lac) ce poate fi traversată urmând meandrele necunoscute ale existenţei.


Braţul este o scurtă povestire ce se încadrează perfect în experimentele suprarealiste ale producţiei lui Kawabata, cu un incipit de o sugestivitate ieşită din comun. Intuibil este impactul asupra urmării lecturii datorită unei fraze precum: „Pot să-ţi împrumut un braţ pentru o noapte, spuse fata. Şi detaşându-l pe cel drept de umăr, îl apucă cu stânga şi mi-l aşeză pe genunchi”. Scrierea ne ia prin surprindere în privinţa efectelor dorite cu adevărat de autor. Mecanismul e pregătit să-şi dezvăluie secretele pe care noi le bănuim totuşi pe filiera Urmuz-Dali.


Aerul macabru al istoriei este neutralizat în mare parte chiar de autor, ce recurge la senzaţiile de căldură date de posesia unei părţi a unei alte fiinţe umane (contactul). Mâna „cedată”, a fetei, rămâne vie, mai vie ca oricând: Eul narator, având asupra sa această flacără de senzaţii (inclusiv tandreţea fetei, al cărei portret este un veritabil poem pictural), traversează oraşul cu un braţ al altcuiva ascuns sub impermeabil, în timp ce gândurile prind relief în situaţia paradoxală în care se autoproiectează. Ajuns acasă, acesta reuşeşte să lege o conversaţie uimitor de firească (aici e talentul performant al marelui prozator!) cu braţul „donatoarei”: tot atâtea preludii despre propria-i singurătate, dar şi despre frumuseţea tragică a femeii. Apropiindu-şi mâna de cea a fetei observă că unghiile feminine au o formă extraordinară, particularitate ce-i conferă un surplus de tragism. Drept care, protagonistul, de ce nu, un soi de alter ego al lui Kawabata, are pentru o noapte o relaţie intimă şi copleşitoare cu acel braţ (pars pro toto), ţinându-l alături în pat, înainte de a adormi. Dialogul dintre „cei doi” este intens şi profund, prin crearea în jurul acestor figuri ireale a aceloraşi viziuni de rafinată sensibilitate întâlnite în alte povestiri mai cunoscute. Surrealul are naturaleţea conferită de o pulsiune narativă aparte, ce reuşeşte să alunge orice stridenţă, să instaureze un climat omogen, senin şi totodată tragic, în tentativa de a complini spaţii mentale de singurătate fie şi printr-un braţ împrumutat. Atât de intensă este dorinţa de comunicare cu o altă persoană încât protagonistul nu-şi dă seama că între timp înlocuise propriul braţ cu cel al fetei. De unde şi seninătatea ce-i îngăduie să doarmă ca niciodată, însă demonii sunt gata să se întoarcă. Demonii, pe care ar fi vrut să-i ţină cât mai departe datorită acelui contact plin de „căldură”, pun din nou stăpânire pe viaţa lui. Viziunile devin tot mai lucide, întoarcerea la realitate este traumatică, drept care desprinde brutal braţul fetei, fără măcar să-şi dea seama, printr-un raptus ocult, pentru a-şi recăpăta starea „normală” de singurătate absolută.


Ultima povestire ar putea fi un thriller cu ingrediente oniro-kafkiene sau psihanalitice. Nu lipsesc detaliile birocratice terifiante din culisele poliţiei şi ale instanţelor de judecată, deşi e vorba de uciderea a două tinere fete prin strangulare în timp ce dormeau: crimă sau accident, hazard sau farsă, fişe psihologice ale celor implicaţi, criminalul şi victimele ce se cunoşteau, dar se subestimau, test de inteligenţă, felurite scenarii, alegaţii, schimbarea depoziţiei criminalului, reconstituirea crimelor cu lux de amănunte, ce nu exclude romanţarea faptelor, manipularea lor, dădăcirea criminalului Saburō de către avocaţi... De fapt, protagonistul-narator este chiar criminalul ce „scrie” din memorie romanul propriei crime comise în lipsa oricăror martori, într-o „stare de înceţoşare a conştiinţei” – fără să se fi ajuns la pierderea cunoştinţei, cum decretează „expertul”. Adevărul scapă tuturor, de vreme ce se poate presupune că a fost vorba de o întâmplare stupidă într-o lume goală de conţinut. Ambiguitate cât cuprinde, aşadar. „Necesitatea ascunsă la pândă în interiorul hazardului”, singurătatea disperată din acea zi a criminalului motivează într-un fel dubla crimă. Kawabata, „coautor” al acestei povestiri, dă o probă de artă narativă fără cusur, precizând că o crimă nu poate fi relatată „ca pe ceva fără nicio legătură cu viaţa lor” (a celor trei).


Proza, aşadar, ne învaţă Kawabata, nu se ocupă cu acte plutind subit în spaţiu, ea nu descrie o floare fără rădăcină sau frunze sau o lumină fără nicio sursă şi, prin urmare, nici crime fără nicio corespondenţă cu existenţa victimei şi a făptaşului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul