Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Profesori care au fost: Ion Dumitriu

        Adrian Costache

Poate că însemnările de faţă despre educaţie ar fi trebuit să aibă un alt subiect, motivat de începutul noului an calendaristic sau de prezenţa în strada Berthelot a unui nou ministru al Educaţiei. Întâmplare oarecum neaşteptată pentru cei care urmăresc fenomenul educaţiei ori pe locatarii din mai vechea Casă a Şcoalelor... Lăsăm însă subiectul pentru numărul următor, când vom avea mai multe declaraţii şi mai multe semne ale gândirii noului ministru al Educaţiei, care, în paranteză fie spus, a fost, cu ocazia primelor apariţii, extrem de prudent în legătură cu propriul „program” ministerial.


Deschiderea relativ recentă a unei expoziţii de pictură în holul Primăriei Sectorului 2, ca şi lectura unui volum, eseistic şi memorialistic în acelaşi timp, Viaţa ca reprezentare, al fostei profesoare de română de la „Sf. Sava” Maria Pavnotescu m-au întors cumva către o temă ce mi se pare aproape absentă în lumea noastră intelectuală: prezenţa şi rolul profesorimii în ceea ce a însemnat sau înseamnă o parte a culturii şi artei acestei ţări. Există în această lume, a profesorimii liceale mai ales, un număr de oameni, profesori de română în special, dar nu numai, al căror destin a ieşit cu migală din anonimat.


Ion Dumitriu este unul dintre aceştia. Fost, ani buni, profesor de desen în şcoli bucureştene gimnaziale (14 ani!) – de altfel, o asemenea şcoală gimnazială îi poartă azi numele! – şi 18 ani profesor de desen-pictură la Liceul „N. Tonitza” din Bucureşti, destinul lui mi se pare emblematic pentru cei care, deşi creatori, au rămas toată viaţa profesori.


L-am cunoscut cu multă vreme în urmă, când era încă la catedră, un dascăl special, cu un har al comunicării plin de sfiala cuvântului. Era, în egală măsură, un artist aparte. Cronicarii plastici îl integrau încă de atunci în şcoli şi curente, interesante desigur, dar pentru mine aceste lucruri erau mai puţin relevante şi marcate de emoţie. Emoţia deplină a venit, poate, doar când am recunoscut în expoziţia din holul Primăriei Sectorului 2, deschisă în decembrie anul trecut şi care se va închide la 4 februarie 2013, tablouri pe care le ştiam din atelierul de la mansarda din Piaţa Amzei al pictorului (pe unde a trecut multă lume: scriitori, profesori, pictori), dar şi altele complet necunoscute mie. E, probabil, cea mai cuprinzătoare dintre expunerile publice (numeroase!) ale operei sale. Am avut din nou sentimentul că pictura lui rămâne mai departe imposibil de explicat până la capăt, oricât s-ar încerca şi s-ar reuşi acest lucru. Într-un articol din 1995, din România liberă, vorbeam, forţând cumva lucrurile şi stabilind analogii poate nepermise, de un anume „expresionism insinuant”. Era vorba despre un mesaj şi un limbaj care se exprimau cumva echivoc în spatele obiectului/obiectelor de care este plină creaţia lui Ion Dumitriu şi care-i dă, cel puţin la prima vedere, un aer de realism halucinant prin insistenţa asupra unor motive şi forme. Am revăzut câteva dintre tablourile ştiute, ca şi altele, necunoscute mie până acum, şi parcă de astă dată cortina s-a dat ceva mai mult la o parte, pentru ca privirea să înainteze, încă un pas, în imagine. Pentru mine, Ion Dumitriu rămâne mai departe un „pictor al obiectelor” (peisajele sunt rarităţi!), un „realist” într-un anume fel, printr-o mi­nuţie exasperantă uneori, deşi „realismul” lui îmi apare acum şi mai mult ca o mască. Există, e adevărat, în cuprinsul expoziţiei sale multe „tablouri cu obiecte”, care, parcă, încearcă să ne facă să descoperim încă o dată dimensiunile lor reale şi locul acestora în existenţa umană, unele umile, altele sublim încremenite, subordonate toate parcă unui abecedar al materiei caracterizate, obsedant, de dimensiune. Sunt ceea ce se poate numi fără teamă „obiectele sau piesajele albe” din opera lui, al căror scop final îl constituie reorganizarea unui univers al lucrurile pierdute. Ion Dumitriu pare a avea nostalgia acestor lucruri pierdute, uitate, neglijate şi, implicit, nostalgia unei realităţi pierdute. Motivaţia acestei nostalgii pare a fi dublă: o nevoie cotidiană de reorganizare a lumii din jur, de populare a spaţiilor noastre cu fel de fel de obiecte, pe care însă le uităm, fiindcă nu ni le putem asuma; în acelaşi timp, o absenţă dramatică a celor care ne fac posibilă fiinţarea armonică în lume. Cu toate acestea, nu mesajul unei lumi reificate poate fi identificat în pânzele lui I.D., căci artistul (ca şi noi!) rămâne cumva mereu dincolo de ele, ci mai degrabă identificarea unei armonii posibile dintre omul absent şi obiect, ceea ce face posibilă o anume egalitate şi intimitate dintre om şi lucru. Pe de altă parte, parcă dintr-o teamă de primejdia unei posibile reificări, venite din această egalizare, pictorul îşi umple spaţiul pânzei cu alte obiecte care emană în jurul lor o metafizică greu de definit: ea nu e nici mitică, nici religioasă, nici modernă, ea pare a fi o metafizică „locală” „sui-generis”, parte dintr-o cultură a aceloraşi obiecte care, fără a fi sacre, devin totuşi semnificative în lume. Atunci culoarea capătă tonuri ireale şi abia acum limbajul culorii pare a dobândi în el ceva expresionist, asociindu-şi concepte şi idei.


Sigur, încercările de a defini pictura lui Ion Dumitriu sunt numeroase şi onorante. Multe dintre ele sunt consemnate în caietul-program al expoziţiei, care poartă numele Umbre şi vis. De ce poartă acest nume n-aş putea explica, probabil ideea este a organizatorului, a curatorului Ruxandra Garofeanu. Nu voi aminti dintre aceste încercări de a-i defini pictura decât pe aceea care se apropie cumva de propriul mod de a înţelege pictura lui Ion Dumitriu. Astfel, N. Steinhardt observa în 1985 relaţia specială dintre corp şi suflet în pictura lui, în sensul în care cele două se pot confunda. E poate şi motivul pentru care contrarietatea (prezentă la mine şi, probabil, şi la alţi fani ai picturii lui Ion Dumitriu) poate însoţi o vreme percepţia pânzelor sale, şi ea vine din credinţa, în egală măsură, în puterea materiei, ca şi în cea a spiritului.


Derutantă la început, în secunda următoare, pictura lui Ion Dumitriu te împinge într-o lume în care n-ai mai fost niciodată. E o lume iniţial dominată de obiecte neu­tre sau solitare, semnificative sau doar materie surprinzătoare, după care e o lume a cărei metafizică nu vine doar din culoare, subordonându-se, astfel, firesc mijloacelor picturii, ci, paradoxal, şi dintr-un conţinut a cărui materie aminteşte de un gen straniu de sacralitate pe care modernitatea nu încetează a o ascunde neobosit.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul