Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amurgul zeilor de plastic

        Gică Contra

E noapte şi e frig, seniori (ce titlu magnific de carte uitată!), iar prin fotbalul românesc şuieră crivăţul devastator al capitalismului cu faţă sportivă redus la legea unică a imanenţei sale cea fără de îndurare: ai bani – exişti, n-ai bani – cruce albă de mesteacăn scrie pe fizionomia ta gânditoare ca o frunte de poet în mizerie. Apune încet, dar inexorabil vremea temperaturilor meridionale dintr-un soccer mângâiat duios de alizeul tranziţiei către o economie fotbalistică de piaţă mai mult enun­ţată decât efectivă. Timpul manelelor organizatorice, al micilor sau marilor cârpeli pare să fi trecut, ingineriile financiare în regim de troc mioritic nu mai asigură supravieţuirea, iar prin birourile cluburilor se aud tot mai des propoziţii înfiorătoare în care revin obsesiv cuvinte şi sintagme în cromatică deznădăjduit-catastrofică: scadenţă, insolvenţă, faliment, incapacitate de plată, cod penal etc. Discursul rău prevestitor al preşedintelui Ligii, Dumitru Dragomir, a fost tratat ani buni cu mefienţă îngăduitoare şi relativism paremiologic: lasă, dom’le, că n-o fi dracul chiar atât de negru, Mitică mai bate şi el câmpii, că doar a fost parlamentar două legislaturi. Casandra din Bălceşti a avut însă dreptate şi asistăm, iată, la amurgul zeilor butaforici din subteranele ocolite cu suspectă perseverenţă de Curtea de Conturi. Milioanele de euro datorate bugetului costeliv al statului s-au tot adunat prin driblări repetate, s-au multiplicat prin reeşalonări cu cântec, au căpătat lustru devenind istorice şi atârnă acum de picioarele protagoniştilor, transformate în victime ale lipsei de cap cultivate în chip de politică financiară pe termen scurt. Singura, de altfel, cunoscută la noi, unde stihia rezultatelor imediate anulează matematic şansele gândirii în perspectivă. Cele câteva excepţii de la regula acestui joc pe mize mici (C.F.R. Cluj, Viitorul Constanţa, Steaua, într-o oarecare măsură) rămân excepţiile care o întăresc.


Fotbalul post-decembrist a produs timp de două decenii orice altceva decât strategii coerente şi conducători de club veritabili: politicieni, vedete media, administratori ai banilor altora, samsari de jucători, clienţi de penitenciare… Dintr-un banal importator de tehnologie Samsung şi producător de cofeturi dichisite, George Copos a ajuns la un moment dat vicepremier în nu mai ştiu ce cabinet ministerial. Baletând pitoresc între farmecul vieţii şi afaceri tenebroase cu Loteria Română, între cataif şi Şumudică, via Răzvan Lucescu, domnul Copos a încercat să ghidoneze corabia giuleşteană cu abilităţi dobândite în manevrarea iahtului de promenadă proprietate personală şi cu graţia slalomurilor pe pârtia de la Poiana Braşov. Şi uite-aşa, ba cu fluturări de buzunare nu atât goale, cât golite de conţinut în bănci sigure, ba cu declaraţii belicoase de supremaţie naţională sau est-europeană, ba cu vizite periodice la D.N.A., George Copos a cârmuit cu înţelepciune Rapidul până în pragul naufragiului cvasi-iminent: patronul nu mai are bani de cheltuit cu echipa, iar echipa nu mai are chef de jucat pe daiboj. Este o ecuaţie dură, pentru care nici măcar spiritul de sacrificiu al eternului bun samaritean Marian Rada nu mai promite a fi o soluţie autentică.


Fotbalul a fost o excelentă trambulină publică şi pentru Gigi Becali care a parcurs în câţiva ani traseul stupefiant de la condiţia de ciobănaş cu trei sute de oi la aceea de şef de partid politic, europarlamentar şi parlamentar român de dată recentă. (I se mai pot adăuga Marius Stan ales anul trecut edil şef al Galaţilor pe listele U.S.L. sau Gh. Ştefan – Pinalti, primar de Piatra Neamţ şi sculă importantă în angrenajul P.D.L., dar ei sunt abia la începutul sau la sfârşitul carierei aşa că îi lăsăm deocamdată în plata alegătorilor…). Deosebirea dintre Copos şi Becali rezidă, în principal, în numărul diferit de zerouri din contul bancar al fiecăruia şi în filozofia specifică privitoare la managementul afacerilor. Primul e un raţionalist pragmatic, al doilea un idealist din stirpea romantică a jucătorilor la ruleta Rusescu. Copos stă la masă cât timp câştigă; când începe să piardă, se ridică în două picioare, îşi ia păpuşile şi ce-a agonisit până atunci şi pleacă. Becali, în schimb, investeşte o credinţă mistică în lovitura norocoasă care nu poate să nu vină cândva, chiar dacă lucrul va să se întâmple în ultima rundă. Mai ales că pentru el ultima rundă nu există, întotdeauna rămânând loc pentru încă o încercare. Istoria pare să sancţioneze meschinăria şi să-i dea dreptate misticului.


Nicolae Badea, de la Dinamo e un alt tip de actant – mai abscons şi mai sofisticat. Vul­nerabil pe partea biografică, ginerele fostului înalt demnitar comunist Ion Dincă (ori Te-lea­gă, în limbaj popular) nu agreează, ca ceilalţi doi, băile de mulţime, preferând eficienţa şi misterul eminenţei cenuşii care conduce din umbră, drămuindu-şi parcimonios apari­ţiile publice. Şi lui îi place să joace la ruleta fotbalului, cu riscuri minime însă, pentru că a descoperit voluptatea mizării pe banii altora. Mai simplu, mai curat, mai uscat. Atâta doar că odată e ca niciodată…


În clipa de faţă, Groapa din Ştefan cel Mare vibrează în ritmuri de dansul săbiilor ondulate cu viclenie asiată în prestidigitaţii de Obor. Retragerea lui Borcea, conjugată cu acumularea de datorii greu de menţinut în frâu prin tactica verificată a temporizării la nesfârşit a cam tulburat apele stătute ale falsei armonii statornicite între acţionarii clubului pe care se baza onorabilitatea de faţadă a brandului alb-roşu. Noul partener al lui Badea şi Săvulescu, numitul Ionuţ Negoiţă, nu acceptă să opereze transfuzia vitală de euroi din buzunarul personal în conturile F.C. Dinamo decât în condiţiile preluării totale a controlului tastelor de la pupitrul de comandă. C-aşa-i în capitalism: cine plăteşte muzica stabileşte şi repertoriul. Or, lui Nicu Badea o atare rezolvare îi cade mai greu la stomac decât carnea de porc la ospăţul de Crăciun. Cum ideea de a finanţa el însuşi deficitul bugetar ajuns într-un punct critic vecin cu explozia îi surâde tot atât de mult cât decăderea din ipostaza de cârmaci, situaţia se nasoleşte progresiv, incluzând şi posibilitatea retrogradării câinilor în rezervaţia Ligii secunde.


Nu ştiu cum va fi soluţionată dilema. Ceea ce ştiu este că prin ograda acţionarială a lui Dinamo s-au preumblat în ultimii 10-15 ani destui inşi cu potenţial financiar dovedit: Florian Valter, Neţoiu, Kohn, Turcu, Giovanni Becali şi nu numai. Din motive niciodată rejectate în spaţiul public, ei au părăsit unul câte unul ambarcaţiunea, risipindu-se în cele patru vânturi. De ce oare?, mă întreb cu naivitate prefăcută. Nu cumva se săturaseră să ilustreze ipostaza de figuranţi de lux – simpli furnizori de parale fără acces la decizie? Zic şi eu, nu dau cu parul, între altele şi fiindcă respectivul instrument contondent îmi lipseşte din dotare, iar cu metafore şi alte figuri de stil în fotbalul nostru n-a izbutit nimeni niciodată nimic.


Drept pentru care, punând în faţă răul cel mai rău cu putinţă, fredonez a pagubă şlagărul fatalist „ce a fost a fost, ce va fi va fi,/ cum îţi vei aşterne aşa vei dormi” şi livrez gratuit suporterilor dinamovişti următorul îndemn mobilizator: băieţi, nu disperaţi! Glasgow Rangers s-a dus de-a berbeleacul până în a IV-a ligă şi nici planeta nu s-a scufundat, nici fotbalul scoţian n-a intrat în doliu. Noi să fim sănătoşi, că-n viaţă totul e trecător. Inclusiv viaţa… ()

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul