Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Salonul de iarnă

        Iolanda Malamen

Īn spaţiul artistic bucureştean, sfīrşitul lui 2012 a adus un fapt vizual care a contrazis ceea ce părea īn ultimii ani de-acuma postulat: lipsa publicului. Este vorba de marea expoziţie (noul sediu al Bibliotecii Naţionale) care a ambiţionat parcursul a patru decenii de pictură romānească (1950-1990) şi a fost bifată de un public record (peste 6.000 de vizitatori) īntr-o lună şi jumătate, unii dintre ei revenind şi de cīteva ori. Un asemenea interes din partea publicului, īn pofida unei palide publicităţi, a arătat că apatia manifestată īn ultimii ani vizavi de cele mai multe evenimente expoziţionale nu este nicidecum o implacabilă ostilitate, ci pur şi simplu o deteriorare evanescentă a mecanismului delicat: artă-public. Un sociolog al artei acestor ani ar putea, cu siguranţă, detalia fenomenul.  


Am făcut această introducere pentru a aminti starea de fapt a manifestărilor ciclice expoziţionale bucureştene, cele mai multe traversīnd, cu siguranţă, un nemeritat „festin” al anonimatului.
La 13 decembrie 2012, la Palatul Şuţu s-a deschis Salonul de iarnă 2012 (pictură, sculptură, grafică, artă decorativă), susţinut de Primăria Municipiului Bucureşti, Muzeul Muni­cipiului Bucureşti şi Uniunea Artiştilor Plastici, curatorul acestei manifestări expoziţionale (ce numără peste 160 de lucrări) fiind pictorul Andrei Romocean.


Sigur, unui asemenea eveniment expoziţional, aflat, dacă nu mă īnşel, la cea de-a treia manifestare, spaţiile palatului nu-i sunt tocmai proprii, şi am să īncep cu cīteva observări, fără a minimaliza legitimitatea expoziţiei şi fără a desfide importanţa ei. 
 
Fundalul atītor lucrări ar fi trebuit să fie, negreşit, un spaţiu generos şi fără sincope ambientale. Din păcate, Palatul Şuţu, atīt de īmbietor şi de comunicativ vizitatorului dornic să-i cunoască istoricul şi valorile care-i alcătuiesc personalitatea, nu este la fel de potrivit cursivităţii vizualului artistic, mai ales cīnd criteriile unei atīt de generoase expoziţii sunt cele ale eliberării de presiunile convenţiilor. Un asemenea fapt artistic respiră/comunică şi prin adecvarea spaţiului la imaginarul propus vizualizării. Bucureştiul are, īnsă, īn momentul de faţă, prea puţine locaţii de nivel european, de regulă īnchirierea spaţiilor fiind greu accesibilă, iar costurile mari. Ne resemnăm la gīndul că, iată, timpul nu stă īn loc şi admirarea poate īnlocui „trufiile” unor cerinţe, fie ele şi fireşti.


Un inconvenient (cu iz amatoristic) a fost şi acela că, la vernisaj şi zile bune după, nici o lucrare nu era īnsoţită de numele autorului şi nu avea titlu. Cīnd s-a decis (cu siguranţă, la insistenţele unor artişti prezenţi pe simeze) că această minimă cerinţă este īn fapt un drept al expozanţilor, au apărut, īn fine, numele autorilor, unele īnsă incomplete şi cu doar cīteva titluri ataşate sporadic ici-colo cīte unei lucrări. O foaie volantă cu numele tuturor autorilor şi cu titlul lucrărilor, multiplicată la copiator, nu costa aproape nimic şi itinera privitorul, cu atīt mai mult cu cīt numele unor artişti tineri sunt īncă puţin cunoscute majorităţii. (Subscriem īntru totul prezenţei lor īn expoziţie.) Nedumerire (să nu-i spun nemulţumire) vizavi de unele īnsoţiri şi departajări bizare de autori şi de lucrări. Multe prezenţe, calitativ, nu se justifică. Dar hai s㠄gīndim pozitiv” (după cum sună un slogan jurnalistic folosit pīnă la saturaţie)!


Trecīnd peste neajunsuri şi intrīnd īn expoziţie ca să admir şi să-mi justific preferinţe deja sedimentate emoţional şi spiritual, şi nu ca să ricanez, trebuie spus că Salonul de iarnă deschis īn mijlocul Bucureştiului, cu efortul pe care-l presupune un act expoziţional atīt de spectaculos, face parte dintre acele ma­nifestări necesare, sincere, veridice, care procesează īn conş­tientul colectiv imagini desprinse din starea de graţie a vizualului actual.
Artiştii a căror operă se regăseşte, cum e şi firesc, īn conţinutul lucid şi īmbietor al istoriei artei romāneşti sunt uşor reperabili, aidoma unor mīntuitoare regăsiri: cele două lucrări conceptuale (tehnică mixtă) din seria Capitelii, semnate de Marin Gherasim, figurate una ca pandantul celeilalte, „sprijinite” pe fundalul unei cromatici gri, sonore, şi a unui roz pur, poartă īnsemnele unei retorici cerebrale şi enigma­tice. Ervant Nicogosian, meşterul orb, nu şi-a odihnit pensulele şi pictează īncă īn palide şerpuiri de forme, zidiri şi carcere eliberate de preaplinurile cromatice cu care ne obişnuise. Radu Costinescu este pictorul al cărui abstract de īnaltă măiestrie generează luminozităţi filtrate ca prin nişte vitralii de catedrale, īn tonalităţi imnice şi cosmice. Autoritar īn elaborarea construcţiei (Geneză şi Geneză-lumină sunt cele două lucrări expuse) ce conţine tensiuni articulate lucid, īntr-un spaţiu intens plutitor, artistul aduce īn discuţie relaţia dintre formă şi culoare īn ritmuri abstract-lirice, preferinţa spre azururile necuprinse, dumnezeieşti, galbenul solar şi roşurile tonice existenţiale fiind vădită. Simetria vo­lumelor şi impactul cu această desăvīrşire dau măsura unei rigori ce naşte o lumină patetică. De ani buni Mircia Dumitrescu, neīntrecutul grafician şi făcător de cărţi, sculptează īn lemn animale hieratice, īnchipuiri ale eului ludic; īn expoziţia de la Palatul Şuţu artistul a expus un portret de femeie, halucinant īn lirismul lui compulsiv, splendidă laudă adusă lemnului, a cărui carne s-a lăsat cioplită; Ion Atanasiu readuce īn tehnică mixtă, verva istorisitoare a unor maşinării onirice şi a unui univers configurat proteic. Sculptorul Nicolae Păduraru robotizează fiinţa umană, ilustrīnd-o (tehnică mixtă) īn conectarea ei la o dezumanizare progresivă, asumată calm. Mircea Roman, sculptorul care-a dat lemnului dimensiunea memorabilă a metaforelor īnzidite, a expus o reflecţie asupra pulsului uman egiptean, un fel de idee-sarcofag sui-generis, verticală, prin īmbinările căreia a trasat īnsīngerări. Graficianul Nistor Coita surprinde, īntr-o compoziţie amplă, o lume fabuloasă īn mişcarea ei autodevoratoare de exaltări şi de păcate. Un bronz de Zoe Pop īnseamnă un simbol-pecete al credinţei. Pereţii unei īncăperi goale, pictate de Viorel Grimalschi, comunică singurăta­tea ca pe o definire a fiinţei umane. Nicolae Alexi imaginează, cu o virtuozitate desprinsă, parcă, din marii maeştri europeni din secolele trecute, o lume a păcatului explicit. Sculptorul Adrian Pārvu a expus două interesante lucrări de grafică. Cele două lucrări ale pictoriţei Angela Tomaselli, tandru anecdotice, reiterează cu forţă epică o lume străbătută de fiorul basmului. Pictorul Gheorghe Anghel ne aduce (tehnică mixtă pe lemn) portretul lui Arsinde, avīnd ca suport lemnul.


Grafica lui Aurel Bulacu, sculptura Cristinei Iliescu, lucrările de grafică ale lui Gheorghe Marcu, pictura lui Petru Lucaci, ceramica lui Ilie Rusu, pictura lui Anghel Pelmuş, sculptura (impresionantă) īn metal (compoziţie cu cai) a lui Gheorghe Zaharia, picturile fovist-expresioniste ale lui Virgil Parghel, lucrările emblematice ale lui Andrei Romocean (amestec de tehnică şi viziune), muzica peisajelor pictate de Marilena Murariu, Casia Czehi (grafică decorativă), Lucian Cioată (pictură), Minerva Ciubaşa (pictură), Nicolae Sava (pictură), Mircea Mureşan (pictură), Ion Ladea (sculptură) ş.a.m.d. sunt, de asemenea, lucrări asupra cărora privirea stăruie.


Fiindu-mi imposibil să mă opresc asupra tuturor expo­zanţilor, trebuie totuşi să amintesc măcar pe cīţiva dintre ar­tiştii tineri, curatorul avīnd meritul (cum am mai spus-o) de a-i fi adus pe simeze. Mulţi dintre ei sunt de-acum individualităţi certe, deţinători ai unor importante premii, avīnd şi nenumărate participări la evenimente expoziţionale. I-am reperat pe: Elena Gheorghe (sculptură), Andrei Ciubotaru (acuarelă), Cătălin Bălescu (pictură), Claudia Todor (pictură), Marius Barb (pictură) ş.a.m.d.


Sigur, o asemenea expoziţie nu avea cum să ajungă la absolutul punctual pe care īl putem, īn cel mai bun caz, găsi nealterat de viciile subiectivismului numai īn dicţionare. Ea este doar un fragment din vizualul care se „coace” īn Bucureştiul acestor ani, alături de noi şi din care privirea absoarbe din cīnd īn cīnd, atunci cīnd i se oferă, cīte ceva durabil.
Cu cīteva defecte organizatorice, Salonul de iarnă de la Palatul Şuţu nu a demonstrat cu tot dinadinsul purpura noutăţii, dar a arătat necesitatea dialogului cu vizualul, atunci cīnd nu-i preced prejudecăţile, voluptăţile haosului şi fetişizările.  

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul