Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Provocările vieţii spirituale

        

Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, 324 pagini, 2012


Textele biblice pot fi studiate din două puncte de vedere: din perspectivă literară (abordare mai nouă) şi din perspectivă teologică (abordare cu mult mai veche). Din perspectivă literară, studiul Bibliei ca literatură (l-am practicat eu însumi în cadrul cursurilor de literatură universală şi comparată) se conformează, în genere, principiilor instituite, în timp, de teoria literară, vizând astfel problema autorului (autorilor), stilul, audienţa, valoarea expresivă, contextul istorico-social şi relaţia textului cu acesta, chestiunile legate de editare şi difuzare. Pentru un cercetător de acest tip – şi Andrei Pleşu dă exemplul lui Charles Hedrick, autorul unei lucrări din 2004 (Many Things in Parables. Jesus and His Modern Critics) –, parabolele rostite de Iisus „sunt un fel de «ficţiuni» cu valoare autonomă, expresii ale unei creativităţi mai curând literare”. Poate că lucrurile sunt puse cam exagerat în această frazare, dar, oricum, „ficţionalitatea” Parabolelor sau „poeticitatea” Psalmilor nu sunt teme discutate chiar de azi, de ieri. La fel se poate vorbi şi în ce priveşte „stilul” de redactare diferit al evangheliştilor care au produs textele Scripturii. De pildă, chiar din cartea lui Pleşu, cititorul nu poate să nu remarce nişte expresii favorite ale evanghelistului din versiunea lui Matei, expresii care îi aparţin numai lui, în mod specific, probând o viziune mai apocaliptică asupra faptelor. Iată un citat din parabola Talanţilor: „Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Şi iată unul din Nunta fiului de împărat: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară! Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.
La acest punct, al „surselor” Scripturii şi al unor diferenţe de editare în lucrarea evangheliştilor, Andrei Pleşu citează opinia profesorului Klyne Snodgrass, a cărui carte, Stories with Intent. A Comprehensive Guide to the Parables of Jesus (2008), constituie una din lucrările de căpătâi pe care se sprijină bibliografia autorului: „Fără îndoială, textele Scripturiii au fost modelate de tradiţie şi de Evanghelişti, în funcţie de context şi de propriile lor convingeri. Cu toate acestea, un alt text, cum ar fi, de pildă, un Urtext, nu este şi nu poate fi obiectul cercetării noastre. Singurul text pe care îl avem e textul Scripturii”.
Din perspectivă teologică însă, textele sacre reprezintă cuvânt revelat şi adevăr dumnezeiesc. Acesta este şi registrul de interpretare adoptat de Andrei Pleşu („Textul trebuie luat drept ceea ce este şi trebuie înţeles aşa cum este”), deşi, „din unghiul specializării teologale”, hermeneutul parabolelor isusiace se consideră a fi de-abia un „intrus”. „Intenţia originară” a poveştilor spuse de Iisus (şi consemnate în Noul Testament) este ghidată, cum scrie Pleşu, de „efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul «Împărăţiei» Sale”. În acest sens, Andrei Pleşu dezvoltă o convingătoare departajare între textul religios şi cel speculativ. Textul religios, aşa cum sunt parabolele neo-testamentare, nu e un text de plăcere, nu propune o lectură oarecare şi nici nu se mărgineşte la jocul, oricât de strălucit, al unui exerciţiu intelectual. Textul religios, cum precizează Pleşu, oferă o „cale, o indicaţie de conduită, un sens de viaţă”. Îl citeşti ca să afli cum şi ce să faci, pentru că dezvăluie, prin asumare, un model şi o soluţie destinului propriu. Hermeneutica potrivită pentru interpretarea lui, dar şi pentru multiplicarea sensurilor sale legate de comportament, nu poate fi decât aceea existenţială, urmând traseul de la text la viaţă.
Interpretând parabolele hristice, Andrei Pleşu se adresează, deopotrivă, cititorului contemporan, „societăţii noastre” şi „Bisericii noastre”, ca şi spaţiului reprezentat de „religiozitatea autohtonă”. Demersul său se bazează pe interogarea „intenţiei” textului, ţinând seama de „aşteptările (latente sau manifeste)” ale cititorului de azi. Rezultă, trebuie spus de la început, nu numai o lectură de intensă actualitate, respectând „orizontul mereu deschis al parabolelor”, dar şi una care capătă accente de urgenţă, de imediateţe, sinonime cu adevărate provocări şi imperative de viaţă spirituală, atât pe plan individual, cât şi pe acela comunitar. Cartea nu te poate lăsa indiferent, sub nicio formă, pentru că e compusă în aşa fel încât să incite, să scoată din somnolenţă, din rutină şi din confort intelectual, să provoace reacţie. În plus, criticul literar nu are cum să nu tragă foloase dintr-o lectură centrată pe problemele sensului şi ale receptării.
Cum ne atrage atenţia Pleşu, pe lângă exegeza luminoasă, o imensă cantitate de bibliografie simplificatoare sau ratată s-a strâns, ca praful, în jurul parabolelor spuse de Iisus. De la abuzul de alegorie simplificatoare la platitudini didactice siropoase; de la asalturi ale erudiţiei sterile la manipulări ideologice arbitrare sau direct rizibile. Parabolele însă, subliniază în repetate rânduri hermeneutul, pretind o lectură în deplin acord cu „înţelesul lor grav şi neconvenţional”, cu „anvergura lor spirituală”, cu temeritatea, câteodată, „scandaloasă” a Celui care vorbeşte prin ele. Folosind discursul parabolic, Mântuitorul s-a simţit „în perfect acord cu El însuşi”, cu ceea ce avea să transmită şi cu nivelul de receptivitate al ascultătorilor Săi. Într-un fel, aceste „teme” acoperă primul capitol al cărţii lui Andrei Pleşu (De ce a ales Iisus să vorbească în parabole?), capitol care concentrează chestiunile de „strategie” ale transmiterii mesajului mesianic, precum şi pe cele care compun, în formularea autorului, „analitica receptivităţii”. 
Vorbirea parabolică e tradiţională în cultura şi în discursul sapienţial iudaic. Pentru Mântuitor, această formă de adresare, deopotrivă pedagogică, dar şi enigmatică şi aluzivă, este inevitabilă şi circumstanţială în împrejurările date, ţinând seama atât de adevărul „pecetluit” al mesajului Său („Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu”), cât şi de necesităţile unui limbaj protector faţă de posibilii auditori vrăjmaşi, neaveniţi sau nereceptivi. Mesajul hristic transmis prin parabole se arată, în mod simultan, ascuns şi deschis, generos şi exigent. Cum foarte sugestiv expune lucrurile Andrei Pleşu, vorbele rostite de Mântuitor propun „teme şi soluţii fără dată şi fără patină muzeală”, adevăruri universale şi eterne, dar iubirea lui Iisus nu forţează libertatea nimănui: „Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti şi adormiţilor. Nu contaminează, somnambulic, pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine. Şi, în orice caz, nu pentru cei care n-o pricep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă”.
Iisus este cel dintâi interpret al parabolelor Sale. Faptul se observă cu uşurinţă din parabola Semănătorului (Evanghelia după Marcu: „Nu pricepeţi parabola aceasta? Atunci cum veţi înţelege toate parabolele?”), una din cele mai cunoscute povestiri de acest gen din corpusul narativ neo-testamentar. Cu această parabolă, a cărei figuraţie e luată din „natură”, din viaţa cotidiană, din lumea evidenţelor („Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii lui ceea ce ştim”, ne avertizează comentariul), se deschide inventarul a ceea ce Andrei Pleşu cataloghează ca fiind „forme de opacitate faţă de mesajul hristic”. Sămânţa aruncată de semănător („Cuvântul lui Dumnezeu”) cade „pe lângă drum”, „pe loc pietros”, „între spini”, dar şi pe „pământul cel bun”. Altfel spus, sămânţa e blocată sau deviată de la funcţia ei, „rodirea”, găsindu-şi, pe de altă parte, şi solul fertil. În limbajul de o extraordinară plasticitate al lui Andrei Pleşu, care se mlădiază la cele mai subtile reglări ale intenţiei expresive, căderile în gol ale mesajului hristic ar ţine de inadecvări de atitudine interioară din partea receptorului, datorate, pe rând, unei „indigenţe mentale”, unei „superficialităţi euforice” ori unei „asfixii mundane”. „Solul fertil” ar desemna postura receptorului ideal. Marea artă a hermeneutului nomotet, dublată de aceea a pictorului moral, constă în posibilitatea, în abilitatea de a lega cât mai consistent „adevărul” parabolei de lumea actuală, de problemele ei şi de aflarea de soluţii la aceste probleme. Fiecare dintre „viciile” de opacitate sau de deturnare a mesajului, vicii catalogate de Pleșu într-un mod care ar putea aminti de niște rubrici de compendiu caracterologic, se compune, în realitate, dintr-o sumedenie de nuanţe pe care ni le pune sub ochi lumea din jur. Capacitatea de a vedea şi de a înregistra se măsoară şi în capacitatea de a te mişca printre sinonimii comportamentale. Ceea ce Pleşu articulează, de pildă, sub titlul de „superficialitate euforică” îşi găseşte un echivalent, mai mult sau mai puţin aproximativ, şi în „disponibilitate exaltată”, şi în „entuziasm de primă instanţă”, şi în „emotivitate lipsită de discernământ”. Toate consemnând atitudini care conduc, într-un fel, spre eşec şi pe care, de altfel, le găsesc bine exemplificate în conduite sociale de astăzi. La probe de responsabilitate se răspunde, de exemplu, cu un „da” de complezenţă.
Nu mai puţin actuală (şi aici mă gândesc tot la actualitatea românească) mi se pare parabola Copiii din pieţe, consemnată de Pleşu la tema „obnubilările spiritului critic”. Copiii din parabolă, de o infantilitate rea, mofturoşi, certăreţi, încăpăţânaţi, care „şed în piaţă şi strigă unii la alţii”, ilustrează, în interpretarea lui Pleşu, un fel de a aştepta şi de a primi „adevărul” deformat de spirit critic. Devenit „insomnie cârcotaşă”, spiritul critic se transformă într-un „abuz al inteligenţei”, echivalent cu sterilitatea. Parabola, ne atrage atenţia comentariul, trebuie citită şi în afara referinţei istorice, pentru că ne include, adesea, pe cei de azi, „ori de câte ori preferăm statul deoparte, bombăneala acră, inerţia indiferenţei, ori de câte ori avem falsa «maturitate» de a nu risca”. Sensul valabil şi util pentru cititorul de astăzi, desprins din însăşi substanţa parabolei, se impune cu evidenţă.
După povestirile care ilustrează „piedicile care stau în calea unei receptări adecvate a mesajului hristic”, un loc special, în economia cărţii lui Pleşu, îl ocupă grupul de parabole care vorbesc despre „calificări individuale indispensabile pentru a avea acces la învăţătura parabolelor”. Sunt textele care invită la aşteptare, veghe şi priveghere (Slujitorul credincios şi înţelept, Slugile veghetoare, Cele zece fecioare), parabolele prin care se cere îndrăzneală şi perseverenţă (Prietenul de la miezul nopţii, Judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare), cele care pretind creativitate şi risc asumat (Talanţii), parabolele „ospăţului”, ale chemării şi ale felului cum se răspunde la chemarea eshatologică (Nunta fiului de împărat, Cina cea mare). Găsim aici, în principal, ceea ce se poate desemna prin provocările decisive ale vieţii spirituale: starea de trezie perpetuă, de alertă la semnalele multiple ale existenţei, disponibilitatea, asumarea şi participarea curajoasă, reacţia vie, capacitatea de a fi „roditor”, de a fi în stare să multiplici „talantul” care ţi s-a dat, aşa cum se desluşeşte din textul binecunoscut.
La polul opus, în viziunea lui Pleşu, se află neglijenţa, „lipsa de grijă pentru ce este în afara imediatului”. Este, cum crede comentatorul, „obtuzitatea” cea mai răspândită la nivelul masei umane. Din acest punct de vedere, pe firul interpretării parabolelor isusiace, Andrei Pleşu scrie admirabile texte polemice împotriva prostiei, a prostiei agresive şi contagioase, împotriva instalării comode, autosatisfăcute în „subterana cotidianului”, în salahoria rutinieră, împotriva lentorii existenţiale, a inerţiei, a sterilităţii pioase, a solemnităţii acre. Pledoaria lui pentru autenticitate constituie una din dovezile cele mai bune că mesajul hristic nu se poate închide în „ideologie” decât confiscându-l şi alterându-i abuziv substanţa originară.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul