Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Monştrii de la fereastra întunecată

        Adrain G. Romila

După Defekt (Brumar, 2011), o reflecţie epică plurivocală la mentalitatea românească de totdeauna şi la alunecările ei comportamentale post-decembriste, Florin Irimia confirmă promiţătorul debut ficţional. O fereastră întunecată (Polirom, 2012) pare să aibă acelaşi areal de investigaţie ca romanul anterior, dovedind un fel de program narativ, de saga socio-politică. De data aceasta e vorba de o distopie apocaliptică, ce aminteşte atât de maeştrii clasici Huxley, Bradbury şi Orwell, cât şi de mai recenţii Kurt Vonnegut (Leagănul pisicii) şi David Mitchell (Atlasul norilor). Florin Irimia alege, astfel, împotriva mainstream-ului biografic-minimalist al tinerilor congeneri, calea aparent bătută a prozei vizionare, cu bătaie lungă şi implicaţii antropologice.


O fereastră întunecată e, pe scurt, o parabolă care contraface istoria cu intenţia vădită a unei necruţătoare critici. România e, în textul lui Florin Irimia, un spaţiu al permanentelor şi irezolvabilelor conflicte ideologice, care produc, pe o scară temporală mobilă, genociduri şi alienare. Sprijinită simbolic pe evenimentul pogromului de la Iaşi din iunie 1941, povestea romanului e fragmentată cronologic şi trecută, fără prea multe avertismente, prin „gura\" unor naratori diferiţi (avem perspectiva diferitelor personaje, a unor ipotetici anchetatori, a oamenilor comuni din background). Pus în final, interviul imaginar cu o supravieţuitoare a pogromului dă tipologia lumii româneşti, aşa cum o vrea autorul, adică modelul generativ. Brodat în jurul lui, romanul se plimbă alternativ pe linia timpului, în capitole scurte, percutante, ca nişte flashuri narative. Avem, mai întâi, evocarea unui trecut maculant (antisemitismul interbelic, prietenia dintre Hitler şi Mareşalul Antonescu), în care se amestecă ficţiunea cu faptele cunoscute (e dramatizată comic întâlnirea dintre Mareşal şi Führer, cursul Celui de-Al Doilea Război e altul), apoi acţiunea e proiectată într-un viitor întunecat (anul 2018), în care febra eradicării câinilor maidanezi, un Mare Cutremur\" şi un experiment al Uniunii Europene au schimbat configuraţia umană a spaţiului autohton. Bucureştiul în ruine e bântuit de zombie, monştri canini şi umani postapocaliptici, care atacă şi ucid, iar supravieţuitorii seismului sunt împărţiţi în tot felul de grupuri, în funcţie de aderenţa la un tip de viaţă sau altul (Neatinşii, Vizionarii, Dragonii Noii Vestiri, Cavalerii Apocalipsei, Prorocii Mileniului, Ordinul Nepătaţilor, Răuvoitorii etc.). Sufocante, terifiante, paralizate de fanatism, cele două lumi nu pot fi locuite, iar personajul ales să ilustreze condiţia umană e un scriitor ale cărui avataruri constituie punctul de fugă al poveştii. În prima secţiune temporală (trecutul interbelic) există Edi Florian, detectiv evreu şi prozator amator, care ajunge să ocupe importante funcţii politice decizionale în timpul prieteniei româno-germane. În a doua secţiune (viitorul utopic) e Mircea Bătrânul, un rătăcitor taximetrist care îşi părăseşte soţia însărcinată şi „emigrează” spre sud, spre oazele de normalitate despre care se spune că ar începe de la Bulgaria încolo.


Evadarea, plecarea, căutarea unui refugiu, acestea sunt soluţiile personajului hiperlucid din romanul lui Florin Irimia. Exilul, ca stare, implică un desen moral negativ al realităţii de fundal. Înainte de toate, evadarea e imaginară: încercarea de a scrie un roman (clasicul myse en abyme), în mijlocul unui univers care se prăbuşeşte. Stimulentele halucinogene, alcool şi mescalină, completează escapada cu o percepţie rafinată, deschisă artificial (trimiterile la uşile\" huxleyene sunt evidente). „Scriu în fiecare noapte. Scriu şi beau”, spune, la un moment dat, Mircea Bătrânul. Mi-am făcut un obicei. Când măcelul începe să-şi plimbe furia pe străzi, eu m-apuc de scris. (...)\" Scrisul e o subversiune în toate „cutiile\" narative ale romanului, în trecut, prezent şi viitor, în visul bun, în visul rău şi-n realitate, scrisul e singura activitate care mai poate justifica fiinţa umană, captivă într-o lume degenerată, bântuită de coşmaruri ideologice absurde. „Când adorm, mă prăbuşesc în abisul a trei lumi consecutive. Lumea visului bun, apoi lumea visului rău şi în cele din urmă lumea scrisului. (...) În lumea visului rău conştientizez că lumea visului bun nu e altceva decât o plăsmuire, un şiretlic al creierului ca să mă ţină în viaţă şi că singura realitate e cea în care trăiesc într-un oraş pustiit şi dărâmat, un oraş malefic, unde ziua te topeşti de căldură, iar noaptea aparţine Lighioanelor. În lumea a treia sunt acum. Unde nu se-ntâmplă nimic, unde scriu toate astea.” Starea cataleptică e liantul dintre etajele prin care eu-l narator trece, căci graniţele dintre lumi sunt relaxate de „demonul mescalinei\" şi de „vameşii viitorului\". În spital, în anchetă, sub tortură, pe fugă, personajul emblematic al romanului contemplă, succesiv, descompunerea umanităţii sub extremismele de tot felul şi trăieşte, pe propria-i piele, destinul tragic al inteligenţei inutile.


Decantarea hiperbolică a evenimentelor într-o carte caută, în povestea mozaicată a lui Florin Irimia, să recupereze un trecut neasumat şi neluminat pe deplin. Dar orice naraţiune e mereu o distopie greu de crezut pentru cei orbiţi de minciună, cruzime şi fanatism, de aceea scriitorul e întotdeauna un paria, o victimă, un schizofrenic, un condamnat la moarte. Cartea sa rămâne mereu neterminată şi trebuie continuată de cei care îi urmează, pentru a rămâne ca martor şi depozit memorial. „Dacă trecutul e o casă în care încerci să te uiţi pe-o fereastră, fereastra trecutului nostru e foarte întunecată”, afirmă, în dialogul final, supravieţuitoarea pogromului de la Iaşi, şi „există interese enorme ca adevărul să rămână unde se află acum, adică pe întuneric...\". Pe „fereastra întunecată\" a trecutului nostru se întrevăd monştrii iviţi din somnul raţiunii şi, dacă aceştia nu sunt exorcizaţi la timp, viitorul le aparţine – iată un posibil mesaj al autorului. O carte scrisă poate fi, adesea, un providenţial expiator, iar scriitorul ei, un profet aşteptat.


Pe alocuri violent în limbaj şi-n scene, construit din perspective încrucişate şi registre diferite, cu intertexte istorice şi literare semnificative (remarc doar impresionanta rememorare a holocaustului ieşean şi a trenurilor morţii, din vara lui 1941), romanul lui Florin Irimia revelează o atmosferă sumbră, de meditaţie eschatologică. Dar, mai presus de toate, el arată un prozator de calitate, cu o agendă deja conturată, ceea ce, pentru un universitar la litere, nu e puţin.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul