Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memoria oraşului

        Radu Voinescu

Bucureştiul poate oferi momente de mare încântare pentru cine ştie să vadă şi să guste farmecul unor locuri şi al unor elemente arhitectonice cu care capitala noastră ar putea să se mândrească mai mult dacă n-ar fi corul de bocitoare clamând fără odihnă despre hidoşenia, vezi, Doamne!, a acestui oraş, care, conform clişeelor unor ziarişti pripăşiţi cine ştie de pe unde, ar fi prin excelenţă respingător de balcanic, murdar, hidos şi plin de gropi.


Oraşul are şi o parte (sau mai multe, dacă vreţi) de-a dreptul frumoase. S-a întâmplat să mă plimb împreună cu scriitori veniţi din oraşe care înseamnă enorm pe harta lumii şi trebuie să mă credeţi că s-au arătat cu toţii încântaţi de experienţa bucureşteană. Dacă suspectaţi că ghidarea mea nu a fost cu totul lipsită de un plan, nu pot decât să vă dau dreptate. Ei bine, da, le-am arătat acestor oaspeţi, adeseori uluiţi că nu trăim în cocioabele insalubre a căror imagine le fusese fixată pe retină de presa, onesta şi profesionista presă de pe la ei, şi zonele mai puţin agreabile, dar am ţinut să vadă şi locuri pline de civilitate sau impresionante prin câte ceva ce numai Bucureştiul are, ca orice urbe cu personalitate.


Cine are un pic de timpumble fără ţintă, apucând, dus numai de inspiraţie, pe străzi mai vechi, cu case în stil pompieristic (azi reevaluat), de pe la începutul secolului trecut, pe străzi cu vile cubiste, din anii avangardei – „casele lui... Ioanide\" –, pe bulevarde impozante, cu nume de rezonanţă istorică, străjuite de castani, ori chiar pe alei mai noi, cu blocuri ridicate în timpul regimului comunist, imobile în care cel mai adesea stilul Bauhaus originar este deturnat până la derizoriu şi urâţenie, nu se poate să nu fi remarcat, măcar din când în când, plăci memoriale fixate la diferite adrese. Aceste plăci memoriale – încă nu avem destule statui în Capitală, după opinia mea – nu fac decât să adauge la personalitatea oraşului.


Tocmai prin amintirea faptului că aici au trăit şi au creat savanţi, artişti, scriitori. Personalităţile dau importanţă unei aşezări. Sunt câteva în lume cunoscute (dacă ar fi să dau repede un exemplu, m-aş gândi imediat la un sat francez din apropiere de graniţa cu Elveţia şi de Geneva, numit azi Ferney-Voltaire) doar pentru că acolo s-au născut ori au locuit măcar o vreme mari poeţi, mari filozofi, muzicieni şi aşa mai departe.


Pe la începutul anului 2007, prozatorul, poetul, memorialistul Ion Lazu, autor, între altele, al unuia dintre romanele remarcabile ale ultimilor douăzeci de ani în literatura noastră, Veneticii, prezenta Uniunii Scriitorilor din România proiectul amplasării unor plăci memoriale pe faţadele imobilelor unde au locuit scriitori. Nu numai în Bucureşti, dar şi în alte câteva oraşe. Conducerea breslei literaţilor a fost de acord să sprijine această iniţiativă. Zis şi făcut, s-ar putea spune.


Numai că de aici a început o întreagă (mez)aventură, ce a durat până la finele lui 2009. Mai întâi, trebuiau găsite adresele scriitorilor respectivi. Timpul a şters multe amintiri, multe documente s-au pierdut, arhiva Uniunii Scriitorilor a ars după Revoluţie, pentru perioadele de acum opt-nouă decenii informaţiile sunt lacunare... După o adevărată muncă de detectiv, scormonind arhive, întrebând cunoscuţi, cercetând Ghidul străzilor, Pagini Aurii, investigând la Biblioteca Academiei şi pe unde nu gândeşti, străbătând oraşul în lung şi în lat, tenacele şi generosul autor al Cuvintelor lângă zid a reuşit să întocmească o listă de aproximativ două sute de nume. Au fost realizate primele plăci şi s-a declanşat acţiunea propriu-zisă: prinderea pe faţade.


Lucru care s-a dovedit a nu fi deloc uşor. Deşi contractul încheiat cu o firmă de profil prevedea că meseriaşii respectivi vor efectua operaţia la adresele prevăzute, nici vorbă de aşa-ceva. Şeful echipei le ştia pe toate, dar nu făcea nimic, locatarii se arătau surprinşi, chiriaşii îl trimiteau la proprietari, aceştia se împotriveau, după ce într-o primă fază păreau de acord, se dădea vina pe comitetele asociaţiilor de proprietari... Şi asta nu spune nimic.


Ca un scriitor cu metodă ce este, Ion Lazu a consemnat aproape zi cu zi (mai puţin în 2009, când consemnările sunt mai sporadice) toate întâmplările desprinse dintr-un registru al absurdului pe care le-a trăit chinuindu-se să le amintească bucureştenilor cu cine au fost contemporani strămoşii lor, cât de importante sunt imobilele care îi adăpostesc tocmai prin numele mai mult sau mai puţin ilustre ale predecesorilor în respectivele locuinţe. A rezultat un jurnal care se înfăţişează simultan ca un roman detectiv, roman de moravuri, ghid sensibil al Bucureştiului literar, omagiu pentru scriitorii dispăruţi. În final, o carte ce se parcurge în ritm alert, cititorul fiind cucerit de adevărul personajelor creionate uneori doar din câteva tuşe, de micile întorsături de situaţie, de întâlnirea cu diferite psihologii ale bucureştenilor „născuţi” sau numai „adoptaţi” şi mai cu seamă incitat, ca în faţa unui roman de actualitate cu parveniţi, de tot mâlul ţâşnit la suprafaţă din adâncurile unor creiere ce nu erau deloc ale unor analfabeţi. Este memorabil episodul petrecut la o policlinică privată, înstăpânită cam litigios pe un imobil, cu toţi acei doctori comportându-se ca nişte personaje de mahala, profund negative, caricaturale, din romanele lui G. Călinescu sau Eugen Barbu.


La un moment dat, aproape zdrobit de câte umilinţe şi vexaţii a trebuit să îndure în doar câteva zile, când lucrurile păreau că nu vor să meargă decât alandala sau, în orice caz, împotriva celui care lupta pentru păstrarea memoriei şi a identităţii Bucureştiului, Ion Lazu notează, excedat până şi de împotrivirile, cu argumente dintre cele mai abracadabrante, şi sucelile rudelor şi urmaşilor unor autori români: „Impresia că am făcut un grav deserviciu imaginii mele ca scriitor\".


Teribil! Fraza aceasta spune totul despre munca titanică depusă de Ion Lazu pentru ca la această oră să existe în Capitală peste o sută şaptezeci de plăci memoriale alături de cele cincizeci deja existente.


Dar travaliul nu s-a încheiat; există încă o serie de plăci care aşteaptă undeva, într-un depozit al Uniunii Scriitorilor, vremuri mai bune, ca să poată fi puse la locul lor. Pe lângă cele proiectate pentru alte câteva oraşe mari.


Aceste obstacole, zbateri, lupte sunt istorisite în Odiseea plăcilor memoriale (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012, 330 p., format 17x24). Este, până la urmă, rezultatul unei victorii şi, dincolo de faptul că trebuie spus că evocă şi figuri luminoase, oameni amabili, simpatici, săritori, gata să dea o mână de ajutor, ea instruieşte copios despre trecutul literar al oraşului, inserând nume şi adrese de scriitori. Mai în glumă, mai în serios, se poate spune că Ion Lazu a devenit un fel de Google maps al reperelor vieţii literare bucureştene.


Pe lângă aşezarea plăcilor memoriale la locul lor, această carte este ea însăşi o contribuţie preţioasă la păstrarea memoriei culturale a Bucureştiului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul