Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sinceritatea

        Sorin Lavric



Sunt tot mai īncredinţat că sinceritatea este un defect moral. Īn spaţiul public, ea poate să echivaleze cu o sinucidere. Cunosc oameni care au căzut īn dizgraţie tocmai pentru că au spus īn gura mare ceea ce gīndeau. Duhoarea cu care s-au īnconjurat i-a izolat complet. Iar dacă sinceritatea este periculoasă, primejdia ei vine din dublul efect pe care īl are: te vulnerabilizează şi, īn final, de compromite. Mai īntīi, laşi o impresie proastă, de naiv nimerit la ospăţul vulpilor, apoi de fiinţă al cărei instinct de conservare e atrofiat. Soluţia? Să ai grijă ca ideile pe care le rosteşti public să ţină de suprafaţa inofensivă a poncifurilor comode. „Suprafaţ㓠īnsemnīnd aici: acea secvenţă neutră din gīndirea oficială īn care poţi să te mişti fără riscuri.


O analogie cu lumea medicală ar fi binevenită. Aşa cum, īn cursul examenelor de laborator, medicul caută să afle dacă parametrii unui proces fiziologic se īnscriu īn valori normale (o limită inferioară şi una superioară), tot aşa marja de siguranţă a gīndirii publice – echivalentul sănătăţii biologice – are două praguri restrictive. Ideile care circulă īn intervalul dintre praguri sunt sigure, adică inofensive. Poţi scrie fără frica că vei păţi ceva. Īn schimb, tot ce e sub sau deasupra e „patologic“, adică e periculos. Drama este că adevăratele motive care hrănesc gīndirea unui om depăşesc pragurile de „sănătate“ publică. Mobilurile din care ia naştere teoria unui om sunt neteoretice: ele ţin de biologie şi psihologie. Şi atunci, duplicitatea – adică arta cu care un om se preface că n-are ascunzişuri – aproape că devine o virtute. Un om este cu atīt mai adaptat pentru democraţie cu cīt poate da duplicităţii sale un aer mai convingător de sinceritate. Oamenii „oneşti“ sunt cei care şi-au pregătiti de acasă clişee pentru orice īmprejurare delicată.


Cīnd văd un intelectual susţinīnd o idee caut să ghicesc imediat dedesubturile pe care le ascunde sub perdeaua de vorbe. Iscusinţa lui, dacă o are, constă īn uşurinţa cu care ştie să dea impresia că motivele care īl īmping la acţiune sunt chiar cele pe care le invocă, că aşadar este mīnat de principii care sunt la vedere, şi că cel mai adesea ele sīnt etice. Īn realitate, intelectualul seamănă cu un iepuraş tremurīnd de frică ca nu cumva, scăpīndu-i un adevăr, să fie pedepsit. Nu simţul moral īl īmpinge la luptă, ci vigilenţa de fiinţă timorată a cărei principală grijă nu este să afirme un adevăr, ci să nu păţească ceva de pe urma rostirii lui. Iar vigilenţa aceasta priveşte tocmai zona care sare dincolo de pragurile de protecţie ale siguranţei publice. Duplicitatea e semn de precauţie, ba chiar simptomul unei deşteptăciuni strategice.


După cīt de dăunător poate fi un adevăr pentru cel care īl rosteşte se poate măsura gradul de profuzime al sincerităţii sale. Şi invers, după cīt de lipsită de consecinţe e o afirmaţie poţi să-ţi dai seama de forţa adaptativă a minţii celui care a rostit-o. De aceea, ar fi o necuviinţă să ceri intelectualilor să adere lăuntric la ideile pe care le proferează: orice aderenţă interioară este o piedică pentru adaptarea exterioară. Spectacolul pe care noi, intelectualii, īl oferim lumii e foarte reuşit: ne mişcăm īn ţarcul sigur al ideilor inofensive şi aşteptăm ca ceilalţi nu doar să ne creadă, dar pe deasupra să ne recunoască valoarea. Caricatura constă īn faptul că vrem fim recunoscuţi pe baza unor afirmaţii care nu au nici o miză. Vrem să fim trataţi drept oneşti cīnd ştim prea bine cīt de duplicitari sīntem. Duplicitate īnsemnīnd: să preiei parametrii gīndirii publice fără să te laşi molipsit de ea. Să te mişti īntre pragurile de siguranţă afirmīnd totodată că nimeni nu te īngrădeşte. Să spui ceea ce se obişnuieşte să se spună, dar să nu crezi īn ce spui. Rezultatul este īnnădirea unei complicităţi a minţilor duplicitare: un joc de măşti īn care nuanţele delicate sīnt omise, la suprafaţă neieşind decīt bulele de spumă ale refrenului mediatic.


Şi īncă o nuanţă: din cele două limite care hotărnicesc banda de siguranţă a gīndirii de uz public, cea cu adevărat periculoasă pentru statu-quo-ul mediatic este cea inferioară. De ce? Fiindcă motivaţiile adīnci şi permanente sunt insesizabile, ele semănīnd cu valorile mici, infinitezimale, ale constantelor fiziologice. Īn schimb, cele care depăşesc limita superioară sunt izbitoare, zgomotoase şi trecătoare. Nu ele hrănesc o gīndire, ci fluctuaţiile fine ale motivaţiilor biologice, etnice şi istorice. Īntr-adevăr, apele adīnci sunt liniştite.


Iar dacă astăzi polemica de idei a murit este tocmai fiindcă fluctuaţiile de adīncime nu sīnt niciodată puse pe tipsie. Ideologia le-a măturat de pe scena ideilor cu drept de circulaţie. Şi, fiindcă sunt interzise, ele rămīn ascunse īn cufărul singurătăţii noastre şi īn sera de protecţie a cercului de prieteni. Cīnd totuşi apare o altercaţie īn presa culturală, fiecare adversar se agaţă de argumente vizibile, adică de repertoriul inofensiv al replicilor uzuale. Īn schimb, motivele invizibile, cele care nu īngăduie negocieri, rămīn īn subsidiar. Aşa se face că nimeni nu şi-a schimbat convingerile īn urma unei polemici.


Sinceritatea e un defect, e limpede. Pentru cei care vor să se păstreze pe linia de plutire socială, intervalul pragurilor de siguranţă e o condiţie a supravieţuirii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul