Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Alexandru Vlad şi oglinzile romanului

        Cornel Ungureanu

Dintr-un text al lui Horia Bernea, regăsit de Radu Preda (Tabor, decembrie 2012, p. 14), sunt bucuros să reiau aceste rânduri: „...văd că, după 1989, liniştea, concentrarea şi seriozitatea multora dintre artiştii care au rezistat admirabil atacurilor perioadei precedente sunt în scădere. Cred că «avantajele» mici, dar importante pe care le-am avut ca «artişti din Est» se pot destrăma dacă nu vom veghea cu grijă ca alinierea noastră europeană să se facă fără a pierde acel preţios grăunte de certitudini greu dobândit. Acest «grăunte» este justificarea suferinţei de jumătate de secol a milioane de oameni. Acest grăunte este «cu adevărat» dragostea de oameni văzută în chip de coerenţă\". Avantajele mici, dar importante pe care le-au avut scriitorii din Est n-au fost analizate decât în mare viteză şi, cred, destul de superficial. O seamă de cărţi ale anilor şaizeci, ale anilor şaptezeci, arătam altădată, au dus către ruinarea utopiei. Nu mai apare, după 1965, o literatură a comuniştilor fericiţi, dimpotrivă: o literatură a activiştilor politici asasini, a liderilor aberanţi, a directivelor asasine. S-a insistat, în Est, asupra profesiunii de artist. De scriitor, am spune noi. Arta literară îi preocupa pe toţi prozatorii intraţi în literatură în anii şaizeci. „Arta romanului”, care implica şi continuitatea, făcea onorurile speciei.


Mi se pare că unul dintre cele mai frumoase romane ale ultimelor două decenii, Ploile amare de Alexandru Vlad, încearcă să realizeze o necesară trăsătură de unire între literatura care a fost şi cea „de azi”. Între imaginile satului, ale ţăranului, ale tradiţiilor şi imaginile rupturii, ale crimei Alexandru Vlad descoperă o relaţie adâncă. Literatura „obsedantului deceniu\" aşeza unele lângă altele cărţi ale lui Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă, întâmpinate cu entuziasm de recenzenţi, dar şi romanele lui Petre Sălcudeanu, Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan, privite cu oarecare reţinere de cronicarii principalelor reviste literare. Sau cu păreri acut divergente. Adevărul este că Moromeţii, volumul al doilea, Feţele tăcerii de Augustin Buzura, F... şi Vânătoarea regală încercau să evoce dezastre. Înaintăm pe teritoriile contrautopiei, către modelele contrautopiei propuse de câteva cărţi-cult ale genului. De obicei, scriitorii contrautopiilor rurale se sprijineau pe aceleaşi personaje pe care se sprijineau prozatorii realismului socialist: activistul de partid, preşedintele cooperativei, medicul, profesorul naufragiat la ţară, soţiile harnice sau cârcotaşe. Dar politicul confisca din nou pagina. Se aglomerează fiinţele monstruoase, asasinii care propun o anumită figuraţie: sunt rodul unui blestem al pământului.


Ploile amare nu se raliază polemicilor abrupte ale contrautopiilor. Este un roman în care lumea se scufundă: se topeşte, se dizolvă sub „ploile amare\", sub „celălalt potop\". Toate trec dincolo. Sentimentele se desfăşoară dincolo de timp şi de loc, viaţa şi moartea îşi au legile lor. Oamenii s-au rupt de lume, au rămas în satul lor, într-un loc care îşi are reliefurile lui, geografia lui, dealul, pădurea, străzile, „cabana\", „ţigănia”. Şi la cabana unde chefuiau vedetele politicii, şi în ţigănie, suntem aici şi suntem în altă lume. Uneori sunt obligaţi să ajungă şi în oraşul în care şi-au făcut studenţia, unde sunt şefii lor politici, dar drumurile le atrag atenţia că istoria lor personală, că trecerea lor prin sat – că rolul lor, acolo, în sat – se apropie de sfârşit.


Un personaj nou capătă o semnificaţie aparte: tânărul preot. Istoria preotului care îşi apără credinţa, credincioşii, care rămâne până la capăt în sat recapitulează, pentru vremurile noi, istorii sacrificiale. Sau modelatoare. Preotul din Ploile amare este (şi) un Popa Tanda care ajunge până în epoca noastră. El scrie „un fel de jurnal” în care încearcă să explice, să se explice: „Ce m-a atras, încât au observat şi alţii, a fost sunetul clopotelor, cum străbătea acesta aerul, cum îl încărca o frumuseţe muzicală de neegalat, cum se transforma bolta într-o cutie senină de rezonanţă. Nu citeam încă Viaţa Mântuitorului în imagini. Nu s-a gândit nimeni să-mi dea o asemenea carte\".


Ar putea fi istoria lui Popa Tanda, din anii ’50 ai schimbării de lume.Nu pot spune că relaţiile cu enoriaşii din sat n-au fost de la început bune, cât de bune şi le poate dori un preot tânăr, care a primit o parohie de începător, departe de ochii lumii şi nici pe departe prosperă... (...) Am mers din casă în casă, am reuşit să aduc în biserică oameni care nu călcau pe-acolo decât la Înviere şi de Sfânta Marie Mare...\"


Toate personajele cărţii îşi trăiesc existenţa „într-o cheie muzicală”. Au un fel de a se confesa, de a-şi trăi relaţia şi de a intra într-o istorie a crimei şi a „oglindirii\". Alexandru, şeful cooperativei, insul care încearcă să salveze locul de prăpăd (după ce, aflăm din altă secţiune, canalizările realizate de el ameninţă satul), intră greu în ritualurile cotidianului. În normalitatea dialogului cu sine însuşi:Animată parcă de o voinţă proprie, oglinda refuza să-i returneze chipul, aşa că Alexandru întinse un deget şi puse lucrurile la punct. (...) Simţi rama rece a oglinzii şi rama rece a geamului, dar cel puţin inconfortul de a nu-şi găsi chipul dispăru. Dacă omul nu se vede în oglindă, atunci unde să se vadă?\".


O lume în care pământul devenit mocirlă creează reţele de simboluri: în cotlonul care era cabana privilegiaţilor, paznicul – şi el naufragiat aici – creşte păsări care devin monştri. Lumea vegetează, dar ar putea să revină la viaţă. Replica lui Alexandru Vlad la romanul anilor şaizeci, şaptezeci, dialogul cu operele de referinţă ale romanelor celebre odinioară, în care primăvara, sfârşitul inundaţiilor readuceau totul la viaţă, mi se par fără fisură: „Totuşi nu putea să rămână aşa, iarba creştea, vor veni oamenii cu coasa să-şi tragă brazdele. (...) Va să zică noroiul nu era departe, pândea încă sub crusta de pământ uscat. Problema asta va trebui s-o mai amâne şi, dacă nu se găsea nimeni s-o rezolve, atunci nu aveau decât să se uite ţâţâind din buze la salcâmul ăsta răsărit în mijlocul fâneţei întrebându-se de unde naiba o fi apărut\".

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul