Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Curtea lui Călae

        N. Georgescu


Ştefan Dorgoşan este cunoscut cu Ascensiunea, Ed. Eminescu 1989, carte subintitulată „roman\", dar pentru care este foarte potrivit subtitlul capitolului prim: Studii, schiţe şi personaje din viaţa ţăranului – pentru că îmbină pe o temă dată categoriile acestea, enunţate neted.


Autorul anunţă tema: Preocuparea ţăranului este pământul! De treaba asta nu-l poţi despărţi. Este singura raţiune pentru el\" – după care schiţează personajele, vorbeşte la persoana întâi despre sine însuşi ca ziarist la o publicaţie centrală, preocupat (şi preocupată) mai mult de pământ decât de omul din interiorul noţiunii de „ţăran” (agricultura specializată!...), apoi captat de chipuri, întâmplări, decizii pe firul întâmplărilor etc. – până ce se descoperă prin personajele sale nu în mod „raţional” (vedeţi cum spune: „e singura raţiune pentru el\"), ci sensibil. Romanul construieşte, din fragmente şi chiar cu suport ştiinţific (sociologie americană pusă la lucru, adică citată, teme şi idei din tratate de agricultură), figura unui ţăran dobrogean, Călae Cupeş, om aflat sub vremi, desigur, dar îndârjit în dăinuire, cu un neam numeros, cu înţelepciunea de a rezista prin supunere şi ascundere, dar cu un simţ al dreptăţii de dincolo de vremi şi cu o energie pe care timpul pare a nu putea să i-o destrame. Călae ascultă şi inginerie agronomicească, şi sociologie modernă, chiar şi sfaturi precum acelea care dau întâietate pământului în faţa omului, dar închide cu bucurie ochii la propriul drum în viaţă, lăsându-se călăuzit de câteva precepte între care „să nu faci rău altuia” pare cel mai pregnant întipărit în sufletul său. Asprimea vieţii în podişul dobrogean nu-l încovoaie. În fond, Ştefan Dorgoşan are în faţă raţiunea, merge pe acoperişurile ei solide, dar simte la tot pasul că păşeşte peste suflete, că un fel viclenie a istoriei le întoarce pe acestea cu spatele spre legi şi reguli – şi le ascunde în convieţuirea lor interioară, ele între ele, ele cu ele însele.


După 1989 autorul reia ciclul ţărănesc dobrogean, mai întâi cu romanul Ofranda, 2005, apoi cu romanul Călae, 2006, unde dezvoltă, parcă rupt de lumea actuală, viaţa păstorească dobrogeană, cu obiceiuri, sfaturi pentru creşterea oilor, întâmplări cu ciobani – ambele, abordări de tip istoricist, foarte solide, scrise alert, chiar cu vervă – construite, însă, mai mult din instinct, fără planuri amănunţite. Romanul Pasagerul. Proiectul Clanului Călae, 2008, începe cu o crimă obscură pentru proprietate – simbolizând, oarecum, uciderea vechilor mentalităţi care anvelopau sufletul omului în ideologie, şi caută insistent fiinţa din ţăran, rădăcinile cereşti, edenice, ale ei: „Suntem pasageri pe acest pământ”, rezonează un personaj între aceleaşi tentaţii ştiinţifico-fantastice (omul ar veni din Cosmos, iar pe coperta romanului se află fotografia urmei imprimate în solul lunar de talpa cauciucată a primului cosmonaut care a aselenizat) şi cele istoric religioase (grădinile Edenului, din Biblie, ar fi locul de unde vine omul). Tematic, aceeaşi dublă abordare a omului raţional, acum dotat cu calculator, şi a celui sufletesc, trecând acest „binom” prin puşcărie, prin libertate. Este vorba de un personaj din „clan”, un frate al „celebrului” (făcut celebru prin romanele anterioare) Călae. Autorul intervine în naraţiune, ca personaj, ca şi în Ascensiunea, pe care romanul din 2008 îl reia şi îl completează mai apăsat.


La Ştefan Dorgoşan impresionează, în primul rând, pasiunea de a scrie, fascinaţia în pagina de cuvinte, fuga de a prinde ideile în cuvinte, dorinţa de a echilibra încontinuu fraza, de a ţine în strune epicul. El foloseşte procedee textualiste, postmodernismul se răsfaţă adesea în fragmente întregi din naraţiune, personajele îşi şoptesc unul altuia identitatea, se dizolvă adesea unul într-altul, tind a deveni, toate, o singură voce, cea a autorului, aflat deseori în stare lirică, poematizând pe o temă dragă, lăsându-se dus de dor. Romanele sale sunt, oarecum, ca perimetrul curţii personajului principal descris în romanul eponim: „Casa lui Călae avea mai multe curţi. Fiind aşezată pe vârful acela de deal calcaros, de la Primărie nu-i interesa cât se întinde curtea. Avea curte pentru casa în care locuia, apoi, tot acolo, lângă pivniţă, a construit una mai mică, pentru maică-sa, care îmbătrânise rău de tot şi era cicălitoare. Călae era o fire închisă, tăcută, nu-i plăcea vorba lungă şi fără folos, dar sforăia de parcă-şi rupea maţele. Avea curte, deci, alt gard, pentru grădină, pentru vie, pentru şură şi nutreţ, pentru saivan, pentru grajd, pentru cocină şi cotineţe. Legume, oaie, strugure, porc, pasăre, paie şi lucernă nu se pot amesteca. Pleacă de lângă gard!\". Observaţi: fiind o „fire închisă”, el închide, delimitează tot ce pare a avea consistenţă categorială. La fel romanele autorului: sunt curţi interioare în curtea cea largă, abordări ale realului, ale aceluiaşi real, din punctul de vedere al fiecărei aparenţe în parte, al fiecărei realităţi secundare. Acest ciclu romanesc este în desfăşurare – şi poate anunţa renaşterea romanului ţărănesc dinspre o zonă de margine, ţinutul dobrogean, cu instrumentele scriitorului modern şi chiar postmodern. Excesul de stil ar trebui, totuşi, înfrânat pentru mai multă realitate concretă, ar trebui, apoi, căutat mitul sau mitemul, parabola, şotia, umorul specific, „vorba-n colţuri şi rotundă” a lui Velea – adică, toate acele realităţi ţărăneşti stratificate în limbă, care face parte din ţăran într-atâta, încât îndrăznesc a spune, parafrazându-l pe Ştefan Dorgoşan: Preocuparea/ teoretică/ a ţăranului este limba! De treaba asta nu-l poţi despărţi. Este singura raţiune/ a comunicării/ pentru el.


Altfel, romanul ţărănesc poate fi foarte bine roman citadin sau roman şi atât – ceea ce nu este deloc rău.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul