Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Metapoetica fierbinte

        Simona-Grazia Dima

Cunoscutul critic de artă Pavel Şuşară se exprimă şi prin lirism, unul cu tentă filozofică, gravitând ambiţios în jurul unei problematici metapoetice. Reprezentativ, în acest sens, este volumul Universul din cuşcă (postfaţă de Bogdan Creţu), Ed. Brumar, o ediţie de lux, cu 12 ilustraţii de Daniela Chirion, după René Magritte. Melanj de poezie şi proză, într-o multitudine de registre tematice şi scriptice: prozaic şi naturalist până înspre derizoriu, vulgar şi abject, romantic cu antene spre sublim, ludic şi vizibil textualist, folclorizant ori absurd, poemul (căci despre un lung poem este vorba) adoptă o susţinută desfăşurare epică şi demonstrativă, urmându-şi fidel subtitlul: „poem lung, prolix şi retoric, despre feluritele obiecte, fenomene, stări şi sentimente din lumea exterioară şi din cea interioară...”. El debutează printr-o falsă şi maliţioasă captatio benevolentiae prin care este testată răbdarea şi bunăvoinţa unui cititor biciuit şi confruntat, deopotrivă, cu „abjecţia şi măreţia acestei lumi adunate cu grijă, aici, în chip de poem\", spre a-i vedea anulate contrariile şi a se lumina în poemul integral, după cum vom vedea. Oricum, este deja evident faptul că invenţia, ficţiunea, oniricul îşi fac intrarea cu un aplomb mult mai valoros decât acela etalat de „coala de hârtie mirosind a clei, a paie, a stuf...\".


Între spontaneitate şi calcul, între scris şi oralitate, între poezie şi metapoezie, textul poetic se naşte printr-un complicat ritual, ca un alai de semne dezinhibate, întruchipând fumul unui „foc lăuntric ce te frige satanic\". Acesta dobândeşte chiar şi trup, dar unul imposibil de dominat, totuna cu „şarpele acela indescifrabil din statuarul grecesc\" – formă redesenată din memorie (un cuvânt ce revine obsesiv), imagine în care „cele văzute şi nevăzute se amestecă în fum ca zarurile, prin bâlciuri, în pălăria unui saltimbanc\". Intenţia este refacerea aproximativă (din memorie!) a unui prototip (sacru) uitat, iar calea până-ntr-acolo are ceva fascinatoriu: „o melancolică şi interminabilă succesiune a imaginii înseşi”, arătând acuzator spre lumea ca iluzie, ce pare a fi, dar, de fapt, nu este decât „ca pată, ca accident al materiei\". În pofida caracterului abstract al demersului, emoţia este (cel puţin pentru iniţiaţi!) evidentă, asumarea lumii fiind una tragică, deoarece evanescenţa, demascată, cheamă, firesc, durerea: „aceste trupuri care nu se văd. sau care, mai curând, nici nu există\" tânjesc după sălăşluirea în absolut, după odihna şi pacea de neaflat în viaţa utilitară, dar cu totul inutilă dimensiunii noastre adânci: viaţa care te „macină clipă de clipă ca o moară ce umblă cu iazul secat şi nu te învaţă nici măcar să scrii un poem\".


Fiindcă poemul acesta a fost scris acum douăzeci de ani, putem să-i acordăm o valoare anticipativă, el fiind un alambicat studiu (ba chiar, pe alocuri, un rafinat proces-verbal) al însuşi actului de creaţie scindat între tentaţia postmodernă demistificatoare şi aspiraţia (ba chiar şi, măcar intermitent, certitudinea) metafizică, deziderate şi formule de viaţă (nu doar de scris) acutizate abia astăzi. Pavel Şuşară posedă un excelent simţ al observaţiei sociale, care face ca inserturile de „real” să prezinte o fidelitate naturalistă, sub dominaţia anecdoticului şi a demonstrativului. În această primă parte, preponderent în proză şi bântuită de o luciditate rece, ca şi de un spirit ludic ingenios la extrem, poezia nu-şi face simţită prezenţa decât arareori, în chip de abur ori vagă presimţire (a ceva ce va urma, ca răsplată a căutării, pe care cititorii trebuie s-o merite, nu-i aşa?). Cu superbie deci, autorul părăseşte acest plan fără urmă de remuşcare, pentru a se adânci în trăirea fără capăt şi de nimic îngrădită a ficţiunii mântuitoare, un onirism radical, de esenţă aristocratică.


Adevărata poezie nu necesită nicio elaborare, ea irumpe în ultima secţiune, abrupt, pur şi simplu, anunţată de un poem ce posedă deja alt son (acea derelicţiune de sorginte mazilesciană), la care luăm aminte cu urechile ciulite: „slavă discontinuităţii, vagului tuturor existenţelor şi stărilor. de unde această nevoie bolnavă de a bandaja vidul? Cuvinte-pansamente triste ale nimicului. doar ochiul halucinat ne priveşte. o unică rigoare – geometria. (...) ca să ne salvăm sufletele, trebuie inventată o mistică nouă, ca să ne cunoaştem chipul, tăiem luna pe din două. jumătate aici, jumătate acolo. jumătatea de aici putrezeşte la prima adiere de rouă, jumătatea de acolo va intra triumfal în poemul care tocmai se naşte o dată cu învăţătura care urmează, pentru că doar chipul ei de gheaţă are loc de odihnă întrînsul...\".


Cheia poemului este un vis cu Erasm, în care cărturarul olandez „face o tumbă de clown” şi se pregăteşte de o demonstraţie mortală, moment în care este părăsit de eul liric care nu doreşte să asiste la o moarte inevitabilă. Plecând, ajunge la o pădure unde îi iese în cale „un om spânzurat, cu ochii de melc şi cu limba căzută pieziş”, legănat în ştreang, cu toate „că nu era nici o adiere de vânt”. Mişcat, poetul îi descântă dintr-un tratat, la care Erasm (căci personajul se dovedeşte a fi acelaşi întâlnit mai devreme), după ce-i reproşează că nu i-a stat alături să vadă „cum alunecă pe sfoară\", îi dăruieşte o iniţiere metafizică: ca răsplată „pentru credinţa ta că nu există moarte,/ îţi dau puterea minţii şi gândurile mele”, după care peisajul dispare, ivind un „Christ în flăcări\", parcă desprins din Dali.


În final, o anume sete de simetrie iveşte iarăşi un pilduitor pact între poet şi cititor, ambii „istoviţi de orbecăiala în lumea poemului şi în lume, în general\". Ei se vor trezi ori, dimpotrivă, vor adormi împreună „fără vise şi, mai ales, fără iluzii, aici, în UNIVERSUL DIN CUŞCĂ\". Bogdan Creţu, într-o postfaţă care este şi un splendid text literar, configurează cu brio o grilă de lectură. Nu ştiu dacă aceasta este unica posibilă. Mai degrabă cred în infinitul semnificant al textului literar veritabil: excesiva filozofare asupra unui text, mai ales a unuia de această factură, prezintă riscul de a-l acoperi, finalmente, cu sedimente intelectuale. Voi spune că impresia finală este de poezie, o poezie iluminată, ca de un fulger în noapte, de măreţia unui gând filozofic exigent şi bine articulat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul