Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Omul pe jumătate putrezit

        Nicolae Coande


Un fior mazilescian, ca un venticello deloc calomnios, trece uneori printre poemele lui Anton Jurebie, poet cu timbru distinct şi, mai ales, cu dicţie personală īn noianul de poetaştri apăruţi după 1990. Criticii mai tineri văd umbra lui Ioan Es. Pop prin poemele sale, dar este chestie de distanţă şi de unghi de fugă.


Autor a şase volume de poezie apărute după 2003 (debut cu Elegii distrugătoare, Ed. Ramuri), Jurebie nu este īncă plasat pe eşichierul poeziei contemporane īn postura de poet reprezentativ, deşi cāteva cronici foarte bune despre cărţile lui nu au lipsit. Sigur, aşa ceva se poate spune despre destui poeţi, iar unii chiar īşi fac un titlu de glorie din asta, acela de a fi uitaţi sau refuzaţi la stabilirea unui nucleu de poeţi veritabili. Vreau să zic că este chiar la modă să se deplore invizibilitatea unor poeţi care, chipurile, şi-ar merita mai bine conturat profilul critic, dar īn destule cazuri nu este decāt demagogie literară. Aşa cum e, cu păcatele ei reale sau inventate, critica literară de la noi a īnregistrat ceea ce era notabil, iar cu veleitarii a dat de pămānt.


Nu e şi cazul lui Jurebie, care, deşi a publicat carte bună după carte bună, nu a fost īn graţia juriilor sau măcar a criticii oneste de la noi (premiile Asociaţiei din Craiova l-au omis şi anul trecut). Dar nu-i poate fi imputat criticii ceea ce poate fi imputat mai degrabă editorului sau, uneori, chiar poetului. Căci Aurel Jurebie stă īntr-o recluziune, deloc māndră, īn localitatea unde s-a născut şi are prea puţină forţă să iasă din cercul de cretă caucazian. Şi atunci cum să scrie critica despre cărţile lui? Vremurile sunt cum sunt, iar cānd se īntāmplă ca ele să fie favorabile, avem reacţii critice de genul celor scrise de Daniel Cristea-Enache: „convertite īn imagini puternice şi dezvoltānd o reţea de semnificaţii profunde, temele poeziei sale se rotesc īn jurul unui ego dezolat de īntocmirea lumii romāneşti şi a universului īntreg\". Este tocmai ceea ce īncercam să surprind vorbind despre poziţionarea abstrusă a poetului: din singurătatea şi amărăciunea locului unde se află se naşte palpitul poemelor sale dezamăgite de reaua īntocmire a lumii. Ai zice că poetul e uneori, pe acest palier, un prepaşoptist, un revoltat pentru care indignatio faecit versum. Īnsă poziţia poetului, ca şi postura de observator marginal, e asumată prin pariul existenţial al rămānerii īn provincia deserta. Aşa stānd lucrurile, mă īntreb cum ar fi scris Jurebie dacă ar fi stat, să zicem, la Craiova (unde īşi publică, totuşi, cărţile) sau la Bucureşti, unde lumea se vede altfel, şi īn bine, şi īn rău.


Īnchipuiţi-vă, spunea criticul bucureştean B.A. Stănescu, un Ioan Es. Pop scriind īn „abator\" şi ridicānd pumnul pentru a blestema o ţară care i-a īnşelat toate aşteptările. Dar Allen Ginsberg a scris astfel de poeme dezamăgite şi furioase! Comparaţia e, desigur, īn defavoarea lui Jurebie, īnsă imaginea omului revoltat se conturează o clipă īn faţa ochilor noştri, după care se dizolvă rapid, şi asta pentru că Jurebie, deşi oarecum īndatorat imaginarului espopian, are clara sa dicţie, mai ales īn poeme ca acesta: „la capătul ultimei călătorii/ poate cea mai lungă şi grea/ aş vrea să stau īn faţă cu oceanul/ să mă simt un om mic şi neputincios,/ copleşit de spaimă.// deşi drumul acesta n-o să mă coste mai nimic/ jumătatea mea care merge va fi foarte obosită/ şi cealaltă jumătate slăbită şi īnfometată/ pornite la drum cu un ţel/ se vor ocărī una pe alta// dar odată ajuns voi vedea măreţia oceanului/ căci imensitatea cerului, mă tem/ că n-am s-o cuprind niciodată oricāt de treaz aş fi/ dar cine ştie!/ la capătul viitorului bulevard uranus din bucureşti/ poate o să ne īntāmpine cerul albastru şi/ promiţător/ spre care nu ne-a dus bulevardul victoria socialismului\" (Porţile spre abis, īn vol. Īmpotriva negrului total, Ed. Autograf MJM, 2011). Poemul debutează şi continuă excelent, īnsă mă tem că are dreptate Stănescu – finalul, chiar şi oarecum salvat de poanta care face posibil ca Uranus să renască din Bulevardul care l-a uzurpat, este facil, cumva tezist.


Mai sunt destule astfel de poeme īn volumul citat īn care autorul rescrie şi descrie coşmarul unei romānii goyeşti (dar şi goeşti, se poate!), īnsă forţa poetului se simte acolo unde īşi transcrie pe curat energia unui suflet care nu a depus armele īmpotriva negrului total, ca īn acest poem elegiac, străbătut de fiorul unei transcendenţe blagiene: „īn satul acesta este duminică/ īn timp ce două sau trei sate mai īncolo/ e deja luni sau marţi/ aşa şi pe cāmpuri. un cāntec de dragoste pentru locurile acestea/ e prea mult.// aici vāntul e bun strateg al nisipurilor// vāntul arşiţa şi marea,/ cei mai buni meşteri de schelete/ nu le-am văzut niciodată uneltele/ lucrează perfect. fără mutilări./ pescarii care au plecat īn lume/ să-ntindă năvoade ale minţii/ azi nu mai ştim nimic despre ei\" (Aici). Jurebie este poetul resurecţiei morţii, de-mi e permisă licenţa, căci la el moartea are darul de a renaşte şi de a pregăti ceva ce numim viaţă, adică fermentul divino-uman care pregăteşte cu mare meticulozitate chiar moartea, ultima frontieră pe care poetul ne-o propune īn demersul său sceptic: „mortul şi viul din om aleargă unul spre celălalt/ iar dacă viul aleargă cu spatele/ mortul şi mai ager vine spre el/ nu se vor īmbrăţişa niciodată/ dar un singur cadavru veţi găsi pe cāmp./ cu un mic efort/ omul pe jumătate putrezit/ se īntoarce pe cealaltă parte/ īn propria putreziciune\". De fapt, Jurebie continuă şi īn acest al cincilea volum (īn 2012 i-a mai apărut unul, Afaceri biografice) să scrie elegii distrugătoare, doar că o face cu Liliecii lui Sorescu īn minte, minus humorul prins ca o agrafă īn bārfa aceluia. Bestiarul său uman cuprinde, cum era de aşteptat la un poet care simte că se scufundă īn pseudo-chtonismul local, groparul, meşterii de sicrie, văduva, orfanul, medicul de familie, preotul, adică toată turma de porci a doamnei Circe, stăpāna locurilor īntinse unde se desfată cu amar omul. Poet al distrugerii, afin al lui Stelaru (pe care īl şi pomeneşte undeva), convins că nu putem rata decāt o singură dată, Anton Jurebie īşi consumă ispitirea īn ţinuturi joase, īn stampe atinse de morbideţe, pe care le ţinem īn māini multă vreme după ce autorul ni le-a trimis: „crezi că a doua oară/ o să fiu mai bun?// fiii lui noe au fost/ mai buni decāt fiii lui adam?// totul va fi vis/ sau totul va fi live\" (Xerox).


Unii spun că a doua variantă e mai mult decāt posibilă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul