Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despărţirea de cătun

        Liviu Comşia


Nu ştiu cum se face că atunci când poetul Florea Burtan adună cuvintele în poem ele încep să cânte. O simfonie întreagă se compune sub ochii noştri uimiţi, în care cuvântul îşi dovedeşte capacitatea muzicală. Este un proces tainic, pe care unii critici l-au pus în seama „dulcelui stil clasic”, căruia – e drept – poetul îi caută noi şi noi înălţimi expresive; alţii cred însă că este vorba despre uşurinţa de-a versifica a poetului. Nu ştiu dacă nu cumva cele două se îngemănează pentru a scrie asemenea poeme simfonice. Horia Gârbea, pe coperta a patra a volumului Elegii din cătun (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2012, carte apărută sub egida Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti), intuieşte precis acest proces prin care cuvântul scris în poem eliberează cântecul: „Florea Burtan mizează decis pe abilitatea sa de a versifica, fără ca sunetul rimei şi cadenţa precisă a accentelor să deranjeze lectorul prin sunete forţate. Autorul rimează cuvintele firesc, muzica rămâne întotdeauna în fundalul expresivităţii sintagmelor\".


De astă dată, „simfonia cătunului”, ca să ziceam aşa, scrisă pe paginile acestui volum, este una a despărţirilor. Despărţirea de vârsta, candidă şi înflorită, a tinereţii şi trecerea în zodia târziului şi a resemnării... Tristeţea pluteşte deasupra tuturor lucrurilor. Singurătatea scormoneşte în carnea cuvântului menit să hirotonisească locul cel dintâi după români: acel loc despre care Noica spunea că-l avem în simţuri. Despărţirea tragică de cătun declanşează un întreg ritual liric, care vine dintr-un timp ancestral, aducând cu sine toată măreţia acestuia, prin care neînsemnata fiinţă omenească se lega de triumful universului.


Ca-ntr-o poveste, peisajul în care este aşezat cătunul, punctul de sprijin al universului poetic şi uman, este mereu fabulos: „De vorbit, nu ţi-am vorbit de un veac,/ Din cătun, iarna n-a mai plecat niciodată,/ Îşi rupe veşmintele în arborii goi/ Mănâncă insomnii, bea apă de piatră”. Împins în afara timpului, cătunul este copleşit de zăpezi homerice, este copleşit de ninsori, abia mai poate să poarte pe umeri anotimpurile. Singurătatea devine deplină şi în mijlocul ei disperarea poetului care îşi pierde legătura cu locul din care curgeau energiile: „Singurătatea îşi zăvorăşte ultima uşă,/ Îşi culcă somnul pe un pat de cenuşă\".


Dar chiar şi această imensă tragedie păstrează ingredientele unei povestiri mioritice în care iubita fără chip rămâne singurul martor al despărţirii de cătunul arhaic, fabulos, îmbăiat în ritualuri spectaculoase: „Vine iarna, iubito, în sănii de-argint,/ Copilul din mine duce cu sine un dulce colind,/ E vremea când se cuvine să taci/ Duioşia mamei frământă, bucuroasă, colaci\".


Dar fiecare plecare aduce cu sine măcar umbra morţii. Despărţirea poetului Florea Burtan de locul însemnat în univers seamănă adesea cu un nou început, pe de-o parte, iar pe de alta creează ocazia redefinirii sale ca fiinţă integrată definitiv acelui loc, acestui cătun: „Îmi transcriu viaţa pe o coală de fum,/ Să învăţ cum se moare, torturat de cuvinte\". De altfel, sentimentul morţii nu este unul vag, un îndepărtat sentiment, ci unul care revine des sub cele mai surprinzătoare chipuri. Uneori de-o frumuseţe siderală, alteori hâdă, ca într-o poveste românească.


Peste cătun, însă, continuă să ningă. Zăpada îl îngroapă sub povara ei albă. Pare un sfârşit de lume: „Ninsoarea îşi face de cap, prin cătun,/ Cărările umblă cu singurătatea în spate,/ În această odaie, doar amurgul e bun/ De aprins focul din lemne îngândurate”. Şi totuşi acest peisaj hibernal este din când în când tulburat de prezenţa unui înger bătrân care rămâne singura legătură dintre pământ şi cer. Existenţa lui deschide drumul speranţei că aici, în cătun, viaţa îşi va urma cursul, că aici există o istorie încrustată în fiecare odaie încă de la facerea lumii. Dar, cu toate acestea, o dată cu primele semne ale pieirii cătunului, singurătatea poetului devine evidentă, greu de ignorat: „Plecasem după tine, prin ninsoare,/ Un ger uscat mi-ardea pe albul feţii,/ Nu era nimeni ca să mă îndrume/ Prin labirintul verde al tristeţii\".


Aceste poeme fac parte din primul ciclu al volumului, intitulat Ceremonii, acele ceremonii care însoţesc despărţirea inevitabilă. Cum inevitabile sunt şi Pedepsele, al doilea ciclu, în care, asemenea unei tragedii greceşti, gestul de-a prăsi locul cel sfânt al cătunului face parte dintr-un destin hotărât de zei împotriva dorinţei omeneşti. Atmosfera este din ce în ce mai apăsătoare. Totul e un pustiu alb peste care cad alte zăpezi. Aici, în cătun, se ajunge la capătul visului:Ai ajuns la capătul lumii din vis,/ Cu veşmintele triste şi obosite\". Intrările şi ieşirile din vis, acolo unde, până la urmă, dispare şi invocata iubită, devin din ce în ce mai anevoioase.


Cătunul, altădată loc de refugiu, de meditaţie, loc al fericirii, acum nu mai poate să-şi apere aedul: „Am simţit că nu mai am putere în vine,/ Devenisem o dâră rece, de fum,/ Întunericul lor năvălea peste mine,/ Cineva poruncea: Gata! Luaţi-l! Acum!...\".


De acum încolo trecerea noastră prin labirint este doar obsesia ieşirii în lumea care, spectaculos, se recompune în alt chip: „Bate vânt, arena-i pustie,/ De pe ziduri coboară ultimul lanţ;/ Sunt gata de drum, dar nimeni nu ştie/ Că mă duceţi, ferecat, la Bizanţ!\". Doar poetul rămâne prizonierul propriului labirint ridicat din sentimentele sale.


Aşadar, dincolo de atmosfera bacoviană, poetul Florea Burtan scrie hrisovul singurătăţii sale. Dincolo de cântecul cuvintelor se întinde labirintul vieţii noastre, în care până şi zăpada îşi pierde culoarea. Din cătun au plecat până şi sărbătorile, bătrânul înger închide porţile în urmă, doar poetul mai zăboveşte o clipă privind înapoi şi prefăcându-se într-un stâlp de sare la marginea cătunului părăsit. Voi spune, cu toată convingerea, că această nouă carte a lui Florea Burtan se înscrie printre cele mai frumoase şi tulburătoare apariţii editoriale ale anului 20l2.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul