Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Între „Gratiile unei tristeţi potopitoare”

        Ioan Groşan


Există o categorie de poeţi, poeţi adevăraţi, născuţi, iar nu făcuţi, a căror principală însuşire este discreţia. Ei nu ies în faţă, nu sunt spectaculoşi, nu se bat cu pumnul de tip păunescian în piept, nu sunt invitaţi în emisiuni culturale la radio sau la tv (câte mai sunt şi ele...), iar premiile literare, în general, îi cam ocolesc. Din această categorie, la o repede ochire, fac parte (şi folosesc timpul prezent fiindcă viaţa poeziei e eternă) un Emil Botta, ştiut de marea majoritate a publicului mai degrabă ca actor decât ca mare poet, un Vasile Petre Fati, un Aurel Dumitraşcu, care abia acum, postum, începe să fie cunoscut, un Vasile Vlad de la Arad, un Viorel Mureşan de la Zalău etc., etc.


Cred că nu greşesc prea mult dacă voi spune că în această categorie a „discreţilor” poate fi încadrat, ca o primă situare, şi cel pe care-l recenzez astăzi, Viorel Lică şi volumul său Noul manual de ascuns trecutul, apărut la Editura Tracus Arte. (În paranteză fie zis, mă bucur că directorul editurii, Ioan Cristescu, îşi concretizează aproape lunar proiectul anunţat încă de la începuturile demersului său editorial – acela de a promova literatura, în special poezia română vie, de azi.) Deşi a publicat mai multe volume (dintre care se cuvin imediat menţionate Împacă-te cu Dumnezeu într-o singură carte, Cârtiţa sub cerul liber şi Victoria amărăciunii), Viorel Lică n-a avut parte, din nefericire, din partea criticii mai mult sau mai puţin de specialitate, de o tratare corespunzătoare, o tratare pe care o merită cu prisosinţă. Şi în acest caz cred că se poate vorbi de ceea ce Nicolae Breban numea într-unul din eseurile sale drept „trădarea criticii”, mai ales după 1989.


Că poetul e perfect conştient de postura sa ne mărturiseşte chiar un text din volum, text în care putem citi următoarele: Fiecare e liber să interpreteze cum vrea./ Un front nou, planuri separate, gratiile unei/ discreţii potopitoare\". Discreţia aceasta „potopitoare” se vede şi-n aceea că Viorel Lică nu vrea să epateze cu orice preţ prin titluri spectaculoase, în genul lui Mihai Ursachi, de pildă; poemele sale nu au titlu, ci doar primul vers scris cu aldine şi câte-o cifră în ordine crescătoare. Aş zice că autorul se comportă asemenea acelor meşteri din vechime care făceau vitralii: bucăţile de sticlă nu au nume, sunt anonime: abia întregul, compoziţia care rezultă din combinarea lor sunt importante, dau o temă. Iar tema majoră a acestei cărţi e felul cum se situează poetul în lume, în faţa divinităţii şi a inevitabilului sfârşit. Temă, de altfel, intuită perfect grafic de Vlad Ciobanu, desenatorul copertei. Se pot cita aproape toate cele 69 de poeme în acest sens, dar e de remarcat un lucru esenţial: la fel ca majoritatea poeţilor optzecişti, Viorel Lică a învăţat lecţia finalurilor în forţă, acele încheieri de text care aruncă o lumină puternică, ŕ rebours, asupra semnificaţiei întregii alcătuiri lirice. Citez două din ele: „Crede cu adevărat în Dumnezeu/ ca să ai/ o a doua şansă/ în războiul versat al/ paginii albe – scară de piatră lucitoare – din capul tău\". Şi a doua: Îngerul îţi va da/ de veste/ când e momentul să ceri,/ gata operat,/ iertarea în genunchi/ pentru lumea de mâine\".


În concluzie, Noul manual de ascuns trecutul dezvăluie, paradoxal, o poezie de mare profunzime cu care Viorel Lică se situează în prima linie a liricii româneşti actuale.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul