Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe o scenă antică

        


De aproape de nicăieri, o nouă poetă. Şi altfel, dar şi bine integrată în tendinţe. Venind dinspre studiile psiho, era firească sondarea zonei obsesive, însă cu instrumente bine stăpânite. Rezultă acuitate, cruzime chiar, dar şi o fineţe cu care nu prea suntem obişnuiţi la poetele actuale. Îmbinare surprinzătoare, aşadar, artistic acreditată de lipsa oricăror sforţări. Dovadă şi titlul, Începe să doară puţin, atât de sugestiv, atât de senzual.


Asta nu înseamnă că nu există gesturi teatrale: „când îţi vorbeşte/ mâinile ei/ înălţate în aer/ par steaguri/ fluturate de naufragiaţi”. Ori situaţii patetice: „Acasă nu mai soseşte nimic/ familia noastră e un inbox gol/ tata e o coajă uscată/ un amant desfigurat care, din când în când,/ mai întreabă ce fac/ o pisică cu 7 vieţi pentru că l-am ucis de atâtea ori [...] lumina e în pat, doarme/ vreau să ştiu, ziua mea când începe?\" (Familia noastră e un inbox gol).


Nu prea mă simt în dispoziţie să mă dau pe toboganul tensiunilor oedipale. Reţin doar tragicul constant al poemelor întotdeauna machiat cu eleganţă. Şi atunci, gestificaţia macbethiană cade pe planul doi. Printr-o fereastră nevăzută ştie să rămână un poem frumos, expresiv, dar clasic: „pătrunde o bucurie proaspătă/ copii desculţi aleargă în grădină/ şi râsul lor/ e un iureş de culori/ ce dilată hotarele curţii// bucuria mea e o călătorie scurtă/ oraşul se transformă/ repede/ într-o rană caldă/ când tata/ pătrunde şi el/ printr-o fereastră nevăzută\".


Evident că figura tatălui devine simbolică, deci poate fi interpretată într-o mie de feluri: „aici, pământul e roşu/ şi tata e aproape/ vine repede/ şi mi se aşază alături,/ la cap,/ cu mâinile desfăcute/ ca o cruce\" (Aici). Substanţa poemelor se apropie de cea din creaţia lui Cristi Popescu, fără nicio altă asemănare, de altfel. Pentru că aici zona înnegurată e mult mai întinsă, de unde şi nenumăratele prilejuri psihanalizabile:mama scrijeleşte adânc/ şi lemnul scuipă într-o oglindă/ forma capului meu/ aşa părem mai mulţi/ şi sugrumăm neliniştea\".


Şi, uite aşa, cartea devine un oracol, iar poeta o sibilă. Partea bună este că abordarea nu este niciodată căznit 2miistă. Mai degrabă cazuistică psihologică derulată pe o scenă antică. Brevitate, concizie, conţinerea emoţiei şi selectarea imaginilor grave, exemplare: „ziua de mâine e ramura verde/ pe care tata/ o aruncă în foc// o nesfârşită tristeţe mă aşteaptă/ în apa în care mă spăl// atât iau cu mine\" (Atât iau cu mine). Tristeţea poate fi nesfârşită, însă tonul cu care ni se comunică acest fapt este rece, detaşat. Deci în interiorul poemului aflăm metafore, multe negative („privirea/ e un soare despre care nu se vorbeşte\") sau candori deprimante („Să privim/ de pe ruine/ oamenii/ ca pe nişte vânzători de dulciuri/ de la care/ vrei să cumperi”), dar exteriorul lui, ca ansamblu, transmite mai degrabă pace, dorinţa de a medita. Tensiunea tragică se absoarbe în contemplativitate.


Cred că viitorul poetic al Laurei Dan este asigurat de capacitatea ei de a face poezie din lucruri simple şi situaţii intense, dar delicate. Pictură minimalistă irizată de sugestii. Fără situaţii limită or arhetipale, de nu anarhetipale, ca să îl introduc în joc puţin şi pe Corin Braga: „camera e la fel ca atunci/ o grădină încărcată/ pisica s-a aşezat pe rochia mea cu volane şi toarce/ mă priveşti într-un fel anume/ spui că o să scrii ceva despre mine/ ca să-ţi mulţumesc fredonez un cântecel care-ţi place/ afară începe să plouă/ frunzele se lipesc de geam ca nişte palme// câţi privesc acum/ din stradă/ fereastra luminată a unei camere/ în care/ nu vor intra niciodată!\". Intimismul scenei este direct eminescian. Şi aşa de discreditat este epitetul ăsta încât imediat trebuie să precizez că e de bine!


Intensitatea poeziilor e rezultantă a contrastului climateric. O zicere îngheţată despre fapte incandescente. O antiteză, deci, la întâlnirea dintre semnificat şi semnificant. Poetic este conţinutul, prozaică forma. În opinia mea, aceasta este atitudinea corectă a poeziei contemporane, una dintre surse fiind creaţia lui Emily Dickinson. Şi atenţie! Este vorba despre răceala elegantă a exprimării, nu lehamitea ori sfidarea. Volumul de faţă contrazice părerea unor critici cum că poezia s-ar scrie la prima tinereţe, mai târziu proza. Aceasta era o viziune romantică asupra nervului inspiraţiei. Să nu uităm zisa lui Ezra Pound, cum că poezia trebuie să fie scrisă la fel de bine ca proza!


Începe să doară puţin nu mai prezintă Călcâiul vulnerabil, din 1966, al literaturii, aşa cum îl identifica Ana Blandiana: „În jurul patului celui ce moare ei plâng/ Dar nu se contaminează de moarte nici unul”. Indiferenţă venită din vechea boală a breslei: „Doamne, câtă literatură conţinem!”. Poetă liberă de poetizări, fragedă, se închipuie şi Laura Dan, oricâte sinusoide ar împleti esenţa literaturii pe care o scrie: „un copil/ care-şi strecoară mâinile/ prin gardul vecniului/ ca să culeagă mlădiţe înflorite\" (Tu eşti altfel). Şi se închipuie corect!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul