Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prizonierul cărţilor la sanatoriu

        Gheorghe Schwartz


Puţin după Expoziţia Universală din 1889, locuitorii Palatului Kubic au părăsit din nou Parisul, lăsând poarta monumentală larg deschisă. Nici un administrator, nici un servitor n-a rămas acolo pentru a supraveghea măcar formal domeniul. Al Nouăzeci şi şaselea şi „Arăboaica”, însoţiţi de toţi ai casei, s-au retras la reşedinţa atât de izolată de la Perpignian, iar Rudolph şi Fany au plecat în Elveţia, la început într-un sanatoriu pentru tuberculoşi, apoi la o pensiune cocoţată pe un vârf de munte, nu departe de Mont Salęve şi Plainpalais, unul dintre locurile unde Victor Frankenstein ar fi urmărit fiinţa malefică zămislită de el şi scăpată de sub control. Al Nouăzeci şi şaptelea a citit povestea lui Mary Shelley şi, într-o discuţie cu Fany, a recunoscut că făptura născocită de Victor nu i s-a părut deloc demnă de dispreţ, ci că, dimpotrivă, oamenii au stat la originea fărădelegilor comise de acel demon, întrucât oamenii, după ce unul dintre ei l-a creat, i-au refuzat orice semn de bunăvoinţă.


– Asta nu i-a justificat crimele!, a răspuns Fany.


Patruzeci şi şapte! Ba asta a generat crimele!


Deci Rudolph şi Fany, după ce au petrecut câteva săptămâni într-un sanatoriu, unde medicii au constatat că adolescentul nu este – încă! – bolnav de plămâni, s-au mutat, la recomandarea aceloraşi doctori, într-o pensiune aflată la mare înălţime: „Tânărul domn nu este atins de tuberculoză, dar prin toată constituţia sa este predispus spre ea. Ceea ce nu înseamnă că se va îmbolnăvi în mod sigur, dar, oricum, cel mai bine este să previi, aşa că o cură anuală de întărire a capacităţii plămânilor săi este de urmat”. Medicii din sanatoriul din munţii Jura erau adepţii teoriilor la modă, teorii ce vedeau o legătură importantă între constituţia somatică a individului şi maladiile la care acesta este predispus. Tânărul domn a primit aceste sfaturi cu ironie, însă s-a conformat: în fond, dacă i se asigură o cantitate suficientă de cărţi, i se părea indiferent de le va citi pe munte sau oriunde altundeva. Iar acolo, în pensiunea „La Prometeul Modern” – nume luat chiar din subtitlul naraţiunii lui Mary Shelley –, Rudolph s-a simţit chiar bine, ca într-un spaţiu familial unde nu era deranjat de mai nimeni. Iar starea sa de satisfacţie a crescut cu atât mai mult cu cât pensiunea „La Prometeul Modern” se afla nu foarte departe de mănăstirea Ferme zu Chiuso, lăcaşul atât de drag şi scribului. Mică mai e lumea cea mare, scribul, chiar dacă n-a avut ce date inedite despre Al Nouăzeci şi şaptelea să caute acolo, a mai găsit şi consemnarea relaţiilor dintre părintele bibliotecar şi Rudolph! Mică mai e lumea cea mare! Şi a mai dat scribul şi de un alt martor al popasului personajului nostru în pensiunea aceea: un vecin de apartament. Fiindcă, în concepţia generală, fiinţa creată de Victor Frankenstein a născut un sentiment de profundă respingere, cei ce cunoşteau povestea refuzau acel stabiliment, speriaţi de numele de pe panoul de la intrare. Aşa că oaspeţii s-au selectat. Ceea ce proprietarul, un domn Rouger ce-şi spunea „hotelier şi filosof”, a şi intenţionat: muşteriii săi, făcând parte cam din aceeaşi categorie, găseau repede subiecte de discuţie comune şi se adaptau degrabă într-o adevărată atmosferă de familie. Seara, după cină, clienţii domnului Rouger rămâneau până târziu în noapte la şuete, în compania unor halbe de bere şi învăluiţi în fum de tutun. Discuţiile de seară-noapte îi duceau la o reală dependenţă şi erau aşteptate de către toţi cu multă nerăbdare. În caz că au venit pe munte însoţiţi de doamne, acestea luau şi ele loc în cealaltă parte a salonului mare şi bine încălzit şi ascultau în linişte tumultuoasele dezbateri. Loc era destul, timp de asemenea – nimeni nu avea oră fixă de sculat dimineaţa , doamnelor li se serveau prăjituri uscate şi o băutură special pregătită pentru ele, un fel de lichior amestecat cu multe mirodenii şi cu o cafea uşoară – un fel de cappuccino după reţeta casei. Patronului nu trebuia să-i fie teamă că numele pensiunii preluat de la înspăimântătorul personaj al legendei i-ar alunga clienţii. Aceştia, odată sosiţi, reveneau an de an, ademeniţi nu numai de aerul rar al înălţimilor, de peisajul încântător, ci şi de serile-nopţile de discuţii din salonul de la parter. De obicei, în aceleaşi serii veneau cam aceiaşi musafiri. Ceea ce dovedeşte că oamenii au ţinut legătura între ei şi în restul timpului.


La început, Rudolph a ezitat să ia parte la întrunirile de după cină. Lipsa nu i-a simţit-o nimeni, mai ales că Al Nouăzeci şi şaptelea, chiar dacă mult mai înalt decât un băiat de paisprezece ani, nu era decât un copil. Cum să participe un puşti la discuţiile atât de elevate ale unor bărbaţi cu şcoli şi cu multă experienţă de viaţă? Şi nici tânărul domn n-a simţit, la început, nevoia de a-şi întrerupe lecturile pentru a sta să audă ce? Numai că în apartamentul de lângă cel în care stătea el locuia un domn Bric, văduv fără copii şi fost înalt funcţionar ministerial. Domnul Bric tuşea mereu, chiar şi atunci când, dimineţile până la prânz, stătea pe balcon, înfăşurat în pături. Balconul său era despărţit de balconul apartamentului lui Rudolph doar de două stinghii de lemn. Şi tânărul domn şedea dimineţile la aer curat, înfăşurat în pături, la insistenţele lui Fany. În fond, tânărului domn îi era indiferent unde stătea, dacă era lăsat să citească în linişte. Într-o zi, la puţină vreme după ce Al Nouăzeci şi şaptelea a sosit în pensiune, domnul Bric a văzut, printre stinghiile de lemn care despărţeau cele două balcoane, coperta volumului citit de băiat: Fondements de la métaphysique de Vasile Conta, o carte apărută cu doar puţini ani în urmă la Paris. Uimit că un copil de doar paisprezece ani nu şi-a ridicat ochii de pe o asemenea carte de mai bine de două ore, de când îl urmărea, tuşind încontinuu, domnul Bric a încercat să intre în vorbă cu tânărul acela ciudat. Rudolph a reacţionat politicos, însă monosilabic, fiind evident că se simte deranjat. Dar cunoştinţa a fost făcută.


Domnul Bric a început să împartă, la prânz, masa din sufragerie cu Al Nouăzeci şi şaptelea, Fany şi cu un alt domn singur, Herr Schwalbe, un profesor pensionar din Alsacia. În timp ce mâncau, Rudolph, neputând citi – aşa ceva nu era cuviincios în societate, se arăta mai dispus spre conversaţie şi cei doi bărbaţi au rămas impresionaţi de cunoştinţele şi de coerenţa discursului băiatului. Seara, în salon, au povestit despre uimitorul tânăr domn şi lumea a început să-l privească destul de insistent – ceea ce, a remarcat Rudolph, nu era foarte cuviincios. Pe urmă, domnul Bric a încercat să-l convingă să vină seara la colocviile casei şi l-a pus şi pe proprietar, pe domnul Rouger, să-l invite. Degeaba, tânărul domn i-a refuzat politicos pe amândoi. Până ce s-a produs inevitabilul: deşi a venit încărcat cu o ladă întreagă de cărţi, a sosit şi momentul când Al Nouăzeci şi şaptelea s-a pomenit că a epuizat tot stocul. Domnul Bric s-a oferit să-l însoţească într-o plimbare până la mănăstirea aflată la vreo două ore de drum. Fany a mulţumit încântată: tânărul va face, în sfârşit, mişcare. În sfârşit! Mai mult: domnul Bric l-a convins uşor pe tânărul domn să accepte acea excursie, când i-a povestit despre extraordinara bibliotecă de la lăcaşul din Ferme zu Chiuso şi că el, personal, se află în vechi şi bune relaţii cu părintele bibliotecar, aşa că Rudolph va avea acces la o cvasi nelimitată bogăţie de volume. Cu asta băiatul a fost convins. Iar în seara premergătoare excursiei, dacă tot n-avea ce citi, a coborât în salon.


La început, s-a aşezat lângă Fany, în sectorul rezervat femeilor. Parcă totuşi nu era politicos să se insinueze aşa tam-nisam între nişte domni atât de siguri pe ei şi combătând cu atâta convingere, chiar cu patos. Aşa că, în prima seară, a ascultat tăcut ceea ce se vorbea şi n-a intervenit în dispută nici când domnii Bric şi Schwalbe l-au invitat să-şi spună şi el părerea. Domnii Bric şi Schwalbe l-au provocat, însă nu era uşor să găseşti o breşă în discursurile entuziaste ale vorbitorilor. Care de multe ori se întrerupeau ori vorbeau şi unii peste alţii. Ceea ce băiatul n-a vrut să facă: aşa ceva chiar că nu era cuviincios. Mai ales din partea unui novice, mai ales din partea unui băiat de patrusprezece ani. (Chiar de părea mult mai mare.) Aşa că Rudolph a stat cât a stat în salonul de la parter, după care s-a retras în apartamentul lui. Dimineaţa era planificat să se scoale devreme ca să ajungă încă înainte de orele amiezii la mănăstirea atât de lăudată.


Numai că a doua zi o ploaie deasă a amânat excursia. Iar tânărul domn s-a găsit în continuare în criză de cărţi de citit. Aşa că a stat pe balcon, înfăşurat în pleduri, dar cu privirile în gol. Şi cum nici în ziua următoare vremea nu s-a îmbunătăţit, Fany a trebuit să asiste neputincioasă cum băiatul se îmbolnăvea. „Rudolph, dacă are ce citi, poate sta şi două zile fără a mânca. Dar, dacă îi lipsesc lecturile, nu rezistă mai deloc”, i-a spus îngrijorată femeia vecinului Bric. Acesta l-a vizitat pe „tânărul său prieten” aflat întins pe pat şi i-a promis că, dacă ploaia nu se va opri nici în ziua următoare, va închiria o birjă care să-i ducă totuşi la Ferme zu Chiuso. Rudolph i-a răspuns cu o privire asemănătoare copiilor cărora li se făgăduieşte jucăria mult visată, dar mereu amânată. În fond, a constatat domnul Bric, tânărul domn nici nu este decât un copil... Acestea fiind stabilite, domnul Bric l-a mai invitat o dată să coboare seara în salon: „O să vezi, tânărul meu prieten, că discuţiile de acolo o să te revigoreze şi o să te facă să te simţi mai bine în excursia noastră de mâine”.


Seara, Al Nouăzeci şi şaptelea, înalt şi extrem de palid, însoţit de Fany, se înfăţişă în încăperea mare de la parter. Domnii Bric şi Schwalbe se aflau deja acolo şi nu l-au mai lăsat să se aşeze între femei, ci l-au instalat într-un fotoliu chiar între ei doi. Băiatul s-a lăsat în seama lor: era în mod evident bolnav. Cei doi bătrâni singuri au ajuns să se simtă responsabili de Rudolph. Mai târziu, ei îşi vor recunoaşte unul celuilalt că „tânărul prieten” le-a apărut spre a le dea un nou (şi probabil ultim) sens vieţii. Nu numai „tânărul prieten” a reuşit aceasta, ci şi ei doi au ajuns să lege o prietenie strânsă, cum atât de rar se întâmplă la vârsta lor.


Nu se opune fiindcă este evident că-i bolnav, i-a şoptit domnul Bric domnului Schwalbe.


Asta-i limpede, a răspuns tot în şoaptă profesorul alsacian, însă s-ar putea să-şi revină dacă-l vom putea face să se bage în discuţie.


Ceea ce s-a şi întâmplat. (Domnul Schwalbe, specialist în limbi antice, s-a dovedit şi un bun terapeut.) Al Nouăzeci şi şaptelea a intervenit în discuţie cu mult mai repede decât s-au aşteptat cei doi şi, pe măsură ce vorbea, culoarea îi revenea vizibil în obraji.


În seara aceea, s-a nimerit să vină vorba despre ultimele descoperiri astronomice. Tocmai a apărut volumul întâi din La Plančte Mars de Camille Flammarion şi domnii discutau despre canalele de pe Planeta roşie, despre care acelaşi autor susţinea că ar fi opera unei civilizaţii inteligente. Nu toţi cei de faţă erau la curent cu noua carte a astronomului, însă tema unor lumi extraterestre naşte mereu controverse. De data asta, în mijlocul agitatelor dispute, s-a auzit şi vocea adolescentului. El nu numai că a citit recent apăruta La Plančte Mars, ci cunoştea şi naraţiunea fantastică Uranie a aceluiaşi autor. Chiar şi cei ce n-au ţinut niciodată în mână o carte de Camille Flammarion ştiau despre concepţiile aceluia în legătură cu lumile probabile de pe alte corpuri cereşti, despre faptul că sufletul omenesc este diferit de trup şi posedă calităţi extraordinare, ignorate încă, precum şi relatările despre asemenea concepţii. Ca de obicei, în astfel de cazuri, ecourile din presa de bulevard erau mai la îndemână chiar decât cărţile de popularizare ale autorului, devenite best-seller-uri şi vândute în tiraje... astronomice. Aşa că, bineînţeles, disputele au alunecat repede, cu argumente pro şi contra, spre civilizaţiile extraterestre. (În timp ce lumea multă se interesează mai ales de tot felul de cancanuri, iată că oamenii inteligenţi găsesc teme cel puţin la fel de palpitante!) Când s-a ajuns la etalarea unor citate din Biblie – printre cei de faţă se aflau şi două feţe bisericeşti, un catolic şi un calvinist , Rudolph a sistematizat discuţia pornind de la lucrările lui Charles Messier, „tatăl cometelor”. În presă – şi nu în reviste de specialitate! – a apărut ştirea că, la numai 35 de ani, Flammarion a descoperit într-un anticariat un exemplar din celebrul Catalog al lui Messier, pe margine cu numeroase adnotări olografe ale autorului şi că, studiind preţiosul volum vechi de un secol, a izbutit să demonstreze că sub Corpul M102 se ascunde de fapt galaxia NGC 5866. Gălăgia obişnuită din timpul lungilor seri din salonul pensiunii „La Prometeul Modern\" s-a frânt. Tânărul acela a putut să-şi ţină disertaţia timp de aproape o oră. La început, e adevărat, s-au găsit câţiva domni respectabili care au încercat să intervină, însă replicile Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea au fost de fiecare dată precise şi fără posibilitatea de a fi combătute. Un domn, Charles Wurm, cunoscut pentru analizele sale zodiacale din ziarul de sâmbătă, a fost şi el redus la tăcere. Băiatul a combătut până şi atât de popularele astrograme, precizând că acestea nu folosesc poziţiile adevărate ale corpurilor cereşti, ci doar proiecţiile lor pe ecliptică. Domnul Wurm, zâmbind superior, a insistat. Şi, astfel, s-a ajuns la vechiul călcâi al lui Achile al zodiacului: punctul vernal (punctul de referinţă) al zodiilor nu mai este cel de acum 2.000 de ani şi puştiul a reuşit să demonstreze şi cum l-a deturnat, în decursul vremii, precesia echinocţiilor. Păstrându-şi pe faţă zâmbetul superior, asemenea grimasei unei măşti, domnul Wurm n-a mai intervenit în discuţie.


Aşa că, în curând, nu s-a mai găsit nimeni să-l întrerupă pe Rudolph. Fany a urmărit totul de la locul ei şi s-a îmbujorat toată de fericire. Nici domnii Bric şi Schwalbe nu-şi puteau ascunde satisfacţia, ba chiar mândria, că au adus în scenă un asemenea personaj.


Extrem de erudit, discursul lui Rudolph a lăsat impresii diferite. Pe de o parte, s-a încercat să se reamintească modul cum a pornit discuţia despre ultima carte a lui Flammarion pentru a se vedea dacă nu cumva domnul Bric ori domnul Schwalbe au pregătit din timp subiectul şi i-au dat prilejul protejatului lor să-l înveţe pe îndelete. Da, da, parcă domnul Schwalbe a adus „întâmplător” vorba despre proaspăt apăruta carte La Plančte Mars… E clar, totul n-a fost decât un aranjament!


Pe de altă parte, distinsa societate simţea un profund disconfort că atât de incitantele şi plăcutele dispute au fost „ucise” de disertaţia acelui copil. (Care era şi bâlbâit pe deasupra! Care până atunci a stat liniştit şi politicos în sectorul femeilor...) Aşa că, fără a se consulta între ei, ci doar cu proprietarul, domnul Rouger (ce-şi spunea „hotelier şi filosof”), au plănuit pentru a doua seară atacarea unui alt subiect, spre a vedea cum se va descurca tânărul luat prin surprindere.


Numai că, a doua zi, domnul Bric, tuşind fără întrerupere, şi-a ţinut promisiunea şi, închiriind o birjă, l-a dus pe Rudolph la mănăstirea Ferme zu Chiuso. Când au revenit, mult după apusul soarelui, Al Nouăzeci şi şaptelea n-a mai coborât în salon. Spre dezamăgirea generală. „E obosit”, l-a scuzat domnul Bric, însă era limpede că nu l-a prea crezut nimeni. Convinsă că a demascat „cabotinul”, lumea s-a reîntors le controversele gălăgioase, întrerupte atât de neplăcut de puşti. Şi cum tânărul domn n-a mai revenit nici în zilele următoare, lucrurile au intrat iarăşi în normal, atmosfera din salonul cel mare a devenit din nou trepidantă, spre marea satisfacţia a tuturor. (Nerevenirea lui Rudolph a fost socotită unanim drept acceptarea înfrângerii şi doar faptul că n-au fost suficient de prompţi în a-l face de râs în seara aceea a mai întunecat puţin biruinţa respectabililor bărbaţi.)


Şi, totuşi, nu toată lumea a fost bucuroasă de „absenţa” tânărului domn. Printre doamne s-a aflat şi domnişoara Vencue, fiica unuia dintre cei mai importanţi avocaţi din Geneva. În vârstă de aproape optsprezece ani, fata venea în fiecare sfârşit de vară împreună cu părinţii ei la pensiunea „La Prometeul Modern\", întrucât mamei sale i s-a recomandat o cură anuală la mare înălţime. Se părea că domnişoara Vencue a moştenit şi ea un început de afecţiune pulmonară. (Ceea ce – Slavă Domnului! – mai târziu nu s-a confirmat.) Madeleine, fiica, era înaltă şi slabă, purta ochelari şi era convinsă că şi-a găsit perechea în „Tânărul domn”, pe care-l credea cam de o vârstă cu ea. Sigur, la început, cât Rudolph nu s-a mişcat de pe scaunul său de lângă Fany, domnişoara nici nu l-a luat în seamă, însă, după extraordinarul recital despre astronomie, teoriile lui Flammarion ori civilizaţiile extraterestre, Madeleine nu s-a mai putut gândi la altceva decât la Al Nouăzeci şi şaptelea, cel care, printre altele, a vorbit atât de convingător şi de documentat şi despre lumile de pe alte planete, subiect ce o pasiona şi pe ea, după ce a citit o serie de romane cu iubiri galactice. Şi cu cât s-a prelungit absenţa lui Rudolph, cu atât domnişoara Vencue se gândea mai pasional la el.


Dar Rudolph şi-a găsit, în sfârşit, o sursă cvasi inepuizabilă de cărţi. Prin relaţia domnului Bric cu părintele bibliotecar de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, tânărul a putut intra în uriaşul labirint. I-a ajuns prima sală, el fiind mai degrabă un gurmand decât un gourmet: nu alegea multă vreme ce să citească, important era să aibă ce citi. Şi părintelui Guido tânărul domn i-a lăsat o impresie cu totul deosebită şi l-au năpădit vechi amintiri: Al Nouăzeci şi şaptelea s-a deschis greu şi în faţa călugărului, însă, cât a vorbit, a dovedit o cunoaştere cu totul ieşită din comun a problemelor în discuţie. Părintele, purtându-l printre şirurile etajerelor cu cărţi, a început prin a-i recomanda băiatului un anumit volum din rafturile pe unde nu întâmplător i-a condus şi, imediat, al Nouăzeci şi şaptelea s-a arătat capabil să precizeze o adevărată bibliografie legată de subiectul respectiv. Curând, lui Guido a început să-i fie penibil că a intenţionat să-i ofere o literatură medievală cu romane cavalereşti, aventuri captivante, de obicei, pentru adolescenţi. Totuşi, pe urmă a văzut că nu trebuie să-i fie jenă de alegerea sa, Rudolph arătându-se deschis faţă de orice înscris, întrucât făcea nenumărate relaţii (şi) cu lucrări din cu totul alte categorii. „O bibliotecă este asemenea universului, unde fiecare corp (ceresc) îşi are locul şi raţiunea de a fi. Şi, la fel cum orice corp (ceresc) se află în interdependenţă cu celelalte corpuri (cereşti), aşa şi fiecare carte este, în acelaşi timp, un motiv şi o consecinţă pentru raftul unde se află, pentru sala în care se găseşte raftul, pentru clădirea bibliotecii”.


(Rudolph tocmai cântărea în mână un volum gros de astrologie, poate de aceea a făcut referire la corpurile cereşti, gândi călugărul.)


Da, i-a recunoscut părintele Guido domnului Bric, băiatul acesta este cu totul deosebit. Însă monahul n-a făcut această afirmaţie cu bucurie. Am mai cunoscut asemenea fenomene: mai ales cei ce n-au predilecţii pentru o anume temă, ci sunt, ca să spun aşa, la ei acasă oriunde i-ai plasa, mai ales aceia n-o termină bine!


Oare de ce? Domnului Bric i-a scăpat întrebarea şi a regretat imediat.


Până la urmă, le explodează capul! De câte ori nu se întâmplă ca studenţii cei mai buni să eşueze lamentabil?


Părintele Guido n-a dorit să dea mai multe explicaţii, iar domnul Bric, cunoscându-i povestea, n-a insistat. Părintele Guido s-a călugărit la o vârstă matură, după ce în viaţa de mirean a fost, de foarte tânăr, profesor la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Franţa. Se spunea că a avut un fiu cu totul genial care, la doar zece ani, a fost propus pentru a-şi susţine bacalaureatul. Acolo, în faţa unei comisii extrem de severe, pe alocuri chiar ostile, ar fi dat cu succes primele două examene, însă ar fi refuzat să se prezinte şi la ultimul, la al treilea. După o ceartă în familie, băiatul s-ar fi refugiat în podul clădirii cu trei etaje şi, încă în aceeaşi noapte, s-ar fi aruncat în gol. Gestul său a venit cu totul neaşteptat, în urma anilor cât le-a oferit cele mai mari satisfacţii părinţilor săi. Soţia părintelui Guido a murit de inimă rea, câteva săptămâni mai târziu, iar profesorul şi-a abandonat apartamentul şi s-a retras într-o mănăstire. Au urmat doi ani petrecuţi într-un schit, după care a fost descoperit întâmplător de arhiepiscop. Excelenţa Sa l-a cunoscut pe profesor de mult, îl cunoscuse şi pe micul geniu şi era la curent şi cu tragedia consumată. Cum tocmai în perioada aceea bătrânul părinte Guido, eruditul bibliotecar din lăcaşul de la Ferme zu Chiuso, s-a stins în urma unei lungi şi epuizante boli şi i se căuta un înlocuitor, fostul profesor universitar, vestit pentru vastele-i cunoştinţe, a părut a fi persoana potrivită. Şi, astfel, părintele Guido l-a înlocuit pe părintele Guido în administrarea extraordinarei biblioteci. Însă toate astea s-au întâmplat cu foarte mulţi ani în urmă şi întâmplările petrecute s-au pierdut în ceaţa unor relatări din surse tot mai îndepărtate. Aşa că domnul Bric, în cunoştinţă de cauză cu biografia monahului, a considerat, pe bună dreptate, că nu se cuvenea să insiste. Însă, privindu-l pe Rudolph, remarca părintelui i-a lăsat un fior adânc în suflet. Bibliotecarul de la mănăstirea Ferme zu Chiuso, el însuşi o adevărată bibliotecă vie, vorbea puţin, dar când o făcea nu rostea niciodată cuvinte gratuite... Să se afle în formare şi în Al Nouăzeci şi şaptelea bomba care a explodat în creierul fiului lui Guido?


Atunci a realizat domnul Bric cât de mult s-a ataşat de Rudolph...


Al Nouăzeci şi şaptelea nu părea să fie şi el îngrijorat de predicţiile călugărului. Ba chiar, dimpotrivă, tânărul domn părea să se simtă mult mai bine decât în oricare altă zi de când a venit la pensiunea cocoţată pe vârf de munte, nu departe de Mont Salęve şi Plainpalais. Paloarea îi dispăruse din obraji şi ochii îi fugeau neastâmpăraţi de la un raft la altul. Băiatul se purta asemenea unui copil lăsat de capul lui într-un laborator de cofetărie, doritor să guste din fiecare dintre prăjiturile de pretutindeni în jurul său şi neputându-se hotărî, de atâta nerăbdare, cu care dintre ele să înceapă.


– Încet, încet!, încercă să-l tempereze părintele bibliotecar.


Nu am mai avut nimic de citit de mai bine de trei zile, explică băiatul, de parcă ar fi spus că n-a beneficiat de nici o fărâmitură de pâine în tot acel răstimp.


Pe urmă, şezând înfăşurat în pleduri groase pe terasa cocoţată deasupra norilor, locul acela aproape nepământean atât de drag şi scribului, Rudolph s-a adâncit în lectura unei cărţi de astrologie. Pe măsuţa de lângă şezlongul său, se mai aflau două opuri groase şi o ceaşcă de ceai de mult răcit. Cele două volume băiatul le-a ales mai mult pentru că erau atât de groase, decât pentru subiectele lor. (Una era o istorie a filosofiei apărută în 1873 la Brest, cealaltă, „Introducerea în viaţă” de Ramhad Jorokoian, un discipol al lui Ramaha Vaharadjan, cel care i-a deschis mai de mult curiozitatea Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Poate că a fost întâmplare că tânărul domn a ales tocmai acele cărţi, dar el a ţinut în mod sigur cont de cutuma veche a casei, devenită regulă strictă, după care era interzis să scoţi mai mult de trei volume dintre zidurile bibliotecii. Trecând pe acolo, părintele bibliotecar îşi explica prezenţa celor două volume groase de pe măsuţă prin lăcomia neobişnuită a băiatului pentru citit:


Bineînţeles că nu va putea parcurge toate cele trei cărţi într-o singură zi, iar seara ele vor trebui să se întoarcă pe rafturile lor, dar el [Rudolph – nota scribului] se comportă asemenea animalelor nesătule, fugind cu bucata de pradă mult mai mare decât vor fi ele în stare să hăpăie.


Al Nouăzeci şi şaptelea era de acord că toate cărţile trebuie să înnopteze pe locurile lor. I-a şi amintit gazdei sale de uriaşa Carte din Sanctuarul de Aur din mijlocul unui lac din India, unde, după ce a slujit toată ziua, Sfânta Carte Mare este dusă în fiecare seară la culcare, într-un ceremonial riguros.


(Multă vreme prilej de discuţii, „tobă de carte”, dar şi de scrieri sacre, tânărul refuza să meargă la biserică. Chiar şi la marile sărbători.


Ca să aflu ce? Din cărţi ştiu mult mai multe.


Nu trebuie să ştii, trebuie să simţi!


„El este ceea ce este, iar eu simt ceea ce simt”, parafrază băiatul.


Fany venită, se pare, dintr-o familie practicantă, nu numai că nu l-a putut convinge să asiste la slujbe, dar a ajuns să-şi neglijeze şi ea îndatoririle publice faţă de religie. Aşa că – cine ştie ce şi-o fi imaginat... – a fost bucuroasă că, în sfârşit, băiatul se reculege într-un locaş de cult.)


Ceaşca de ceai s-a răcit de mult şi tânărul a refuzat să vină la masă. Nici domnul Bric şi nici părintele Guido n-au insistat: era evident că Rudolph se simţea excelent, paloarea îngrijorătoare care încă l-a învăluit cu doar câteva ore înainte a dispărut cu totul; privindu-l, zăreai imaginea unei fiinţe fericite.


În timp ce citea, mintea Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea funcţiona ca un motor cu turaţia la maximum, aşa că activitatea sa era dublă: înmagazinarea celor citite şi imediat şi prelucrarea lor. (Probabil acela a fost şi motivul stărilor jalnice prin care trecea atunci când nu avea înscrisuri la dispoziţie: atunci formidabila maşină măcina în gol!) În cartea de astrologie, băiatul a găsit mai ales confirmări ale unor lucruri deja cunoscute de el. (Într-o seară, i-a spus lui Fany de ce are nevoie de a citi atât: „Memoria mea nu este defel de încredere şi mă lasă de prea multe ori fără ceva ce am ştiut. Citind, pierderile sunt mai mici”. Iar, într-o altă seară, a adăugat: „Chiar dacă numeroase lucruri se repetă în paginile parcurse, de cele mai multe ori mai răzbate măcar o mică informaţie nouă. Aceste informaţii noi se adună!”) De data asta, informaţia nouă a pornit de la „aştrii rătăcitori”. În greaca veche „rătăcitor\" este „planetos”! Or, astronomia ne arată cum se mişcă planetele în jurul soarelui lor, descriind o mişcare ordonată şi în nici un caz nu „rătăcesc” asemenea unor asteroizi. Puţin probabil ca vechii greci să fi confundat planetele cu cometele, stelele căzătoare sau asteroizii, şi-a spus Rudolph, în vreme ce parcurgea paginile cărţii. Pe undeva, pierduta veche ştiinţă zodiacală îşi mai arată nişte artefacte disparate şi, în lipsa logicii întregului, oamenii trag concluzii la întâmplare, iar legile ei ni se prezintă diferit de la cultură la cultură. Nici datele cuprinse în ele nu mai ţin cont de modificările din succesiunile calendarelor. „Bun, astea toate sunt viciile interpretărilor de astăzi. Dar cum o fi arătat un zodiac acum câteva mii de ani, când concluziile au depăşit simplele prezumţii”, cum afirmă Ramaha Vaharadjan. Rudolph ardea de nerăbdare să citească şi cartea lui Ramhad Jorokoian, dar o severă disciplină autoimpusă îl împiedica să întrerupă orice lectură începută. „Oricâte critici i s-ar aduce astrologiei de către cei ce susţin că nu este fapt ştiinţific decât ceea ce se poate măsura, nimeni nu poate nega nici cele şapte cicluri ale comportamentelor – ciclul minutului, al orei, al zilei, al săptămânii, al lunii, al anului şi al vieţii , aşa cum nu poate nega influenţa corpurilor cereşti – de pildă, a lunii – asupra fiinţelor vii de pe pământ. Cel puţin asupra fiinţelor vii! Vechiul zodiac, zodiacul pierdut, a avut în mod sigur elemente ştiinţifice!”.


Din păcate, şi ziua de pe terasa de la mănăstire s-a supus – cum altfel? – ciclului ei, aşa că, soarele apunând, şi cele trei cărţi împrumutate de Rudolph au trebuit „să meargă la culcare”, asemenea uriaşei Cărţi din Sanctuarul de Aur din mijlocul unui lac din India, unde, după ce a slujit toată ziua, Sfânta Carte Mare este dusă în fiecare seară în patul ei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul